miercuri, 28 iulie 2010

PEŞTERA LUI VETERANI

“Neptun a creat-o, sau Vulcan? ori amândoi, împreună  ?” (Jókai Mór:Omul de aur)


Harta bătăliei  de la Peştera Veterani, 11 august 1788 (Biblioteca Naţională Széchényi, Budapesta)



Deşi  presupus a fi fost folosită în scopuri militare încă de pe vremea romanilor, renumita peştera Piscabara (este mai cunoscută sub numele de peştera Veterani) şi Defileul Dunării au căpătat o importanţă strategică deosebită după ocuparea Budei de către turci, când Regatul Ungariei nu mai avea putere să împiedice trecerea turcilor peste Dunăre, iar spaţiul luptelor antiotomane s-a rezumat, în mare parte, doar la linia sudică a fluviului. (1) Lipova, Caransebeşul, Mehadia, Orşova devin câmpuri de luptă, iar Cazanele vor câştiga un rol militar tot mai pronunţat (de apărare şi de control al traficului naval), devenind o zonă aprig disputată de turci şi austrieci în timpul deselor confruntări armate austro-otomane de la sfârşitul secolului al XVII-lea, apoi cele din secolul următor, care s-au soldat cu instaurarea administraţiei austriece în Banat.


Peştera Veterani, creată de un zeu războinic.

În anul 1692 în urma zvonului că principele Transilvaniei, Imre Thököly şi oastea curuţă urma să atace Banatul, generalul austriac Frederico Veterani  dispune întărirea cetăţilor Lipova, Lugoj, Caransebeş şi fortificarea peşterii Piscabara. La data de 25 februarie  pleacă din Sibiu căpitanul baron d'Arnau (regimentul 24 Mansfeld), cu 300 de ostaşi şi cinci tunuri să ia sub stăpânirea sa peştera, pentru a instala aici o garnizoană militară  pentru paza Dunării (împiedicarea  circulaţiei liberă a flotilei turceşti). La 7 martie d'Arnau ajunge în Caransebeş, ia legătura cu locotenentul-colonel Inovetz (comandantul trupelor austriece din raionul Almăj şi însărcinat cu aprovozionarea garnizoanei), şi porneşte spre peşteră pe cărări aproape impracticabile, trecând tunarii peste munţi, abisuri, şi lunecuşuri. La 16 martie ajunge la Piscabara, dar în acest interval de  timp turcii au ocupat deja Grebenul (în data de 29 martie atacă garnizoana lui d'Arnau, dar sunt respinşi), iar circulaţia dintre peşteră şi trupele lui Inovetz a fost serios restricţionată. Totuşi, căpitanul Schröckengast, după mai multe încercări, mari sacrificii şi serioase pierderi, a reuşit să trimită alimente şi muniţie ostaşilor lui d'Arnau, dar nu în cantităţi suficiente.



Garnizoana din peştera Piscabara încearcă să reziste atacului turcesc. Baronul d'Arnau fortifică intrarea şi interiorul peşterii cu ziduri, iar la ruinele numite Marcole (fosta cetate Peth?) înfiinţează un punct de pază deosebit, cu vedere la mare distanţă. Navele turceşti care circulau între Orşova şi Plavişeviţa au fost supuse unor focuri de tun atât de puternice, încât nici o navă inamică nu s-a putut apropia de malul stâng al Dunării. Lupta în preajma peşterii s-a desfăşurat fără încetare până în 20 aprilie, când au apărut, venind dinspre Orşova, 15-20 de şăice care au acostat pe malul sârbesc. Turcii au amplasat tunuri aici şi au început, chiar în aceeaşi zi, bombardarea poziţiilor austriece de la Piscabara. Concomitent cu atacul asupra  peşterii, otomanii au ocupat  şi punctul de pază de la Marcole (Căpitanul Johannes Michl încearcă, cu 60 de oameni, să-i oprească pe turci, dar e silit să se retragă, şi corpul de pază este măcelărit). Urcându-se pe stâncile de deasupra peşterii, turcii rostogoleau bolovani asupra austriecilor. Baronul d'Arnau a fost obligat să se retragă în peşteră, dar căpitanul Michl reuşeşte să ajungă (printr-o altă peşteră, Ponicova) în spatele trupelor otomane şi turcii părăsesc platoul de deasupra peşterii.


Marsigli: Danubius Pannonico ....

După patruzeci şi cinci de zile baronul d'Arnau capitulează. Contrar promisiunilor (că se pot retrage liber către Orşova), ofiţerii imperiali sunt trimişi la Belgrad, şi vor fi eliberaţi (între timp, o parte dintre ei trec în tabăra lui Imre Thököly) la începutul anului 1693, la intervenţia generalului Veterani.

(Scrisorile generalului Veterani către Consiliul Aulic de Război, 6/22 aprilie şi 1 iulie 1692)

De atunci peştera Piscabara poartă numele generalului Veterani (şi nu al viteazului căpitan d'Arnau)

Peştera Veterani. Plan şi secţiune transversală, 1788 (Biblioteca Naţională Széchényi, Budapesta)

În  timpul războiului austro-turc, pe la  începutul lunii august a anului 1788, după ce au cucerit Orşova, turcii s-au îndreptat spre Clisura Dunării. De a-i opri a fost trimis căpitanul de grăniceri Adam Maovecz ( Regimentul valaho-iliră). Maovecz a primit dispoziţie de la generalul Wartensleben să ocupe peştera Veterani şi să blocheze mişcarea trupelor turceşti  pe Dunăre.



































Zona Mehadia, 1800
(Locul de staţionare al regimentului de grăniceri Valaho - Iliric,MOL,S 12 Div XII No 0026:1-2)


Căpitanul pleacă de la Şviniţa spre peşteră cu 280 de infanterişti şi 10 tunuri. Aici va primi sprijinul maiorului baron Ludwig Stein (şi al soldaţilor care au mai rămas în viaţă după luptele de la Orşova din două dintre batalioanele Regimentului "Graf Brechainville" Nr.25  Infanterie) care staţiona în apropierea peşterii din 4 iulie.



Uniforma Regimentului 25 Infanterie 1767-1798 (Vasárnapi Ujság, nr. 35, 29 august 1897)
 

Paşa Mehmed Memis a sosit la Dubova venind dinspre Jupanec cu 7000 de infanterişti şi 1000 de călăreţi. Trecând munţii pe la Ogradena trupele otomane au înconjurat Peştera Veterani.

"10 August - După amiază, în jurul orelor 2 inamicul îndrăzneşte un asalt asupra Dubovei cu 36 de şăice, ... la peştera lui Veterani,....La orele 7 seara au încetat focul. "

A doua zi, la orele 4 dimineaţa a început o sângeroasă confruntare. " Comandamentul maiorului baron Stein a fost atacat din 4 direcţii... au căzut peste 2500 de oameni, batalionul a pierdut 346 de oameni, 2 caporali de artilerie şi 15 tunari.. "

În cea mai grea zi din luptele de la peşteră, în ziua de 13 august, de la orele 4 ale dimineţii până la orele 7 seara  turcii "au atacat Reduta nr.1, care a fost fortificată cu 7 tunuri" (2) şi au  "azvârlit 344 de bolovani...au rănit doi oameni.. "

După 20 de zile de asediu, la 30 august maiorul Stein capitulează.(3)

"31 Augus t- Geschah der Ausmarsch aus der veteranischen Höhle,.. "

(Jurnalul maiorului Stein, 10-31.VIII.1788, -copie-, Arhivele Istorice Militare de la Budapesta, VII. fond 35, pag.14)


Planul zonei Peşterii Veterani, 1788 (Biblioteca Naţională Széchényi, Budapesta)


........................................


1. În apropierea acestei peşteri s-a aflat cândva cetatea Peth. Despre începuturile istoriei cetăţii nu avem documente scrise, prima menţiune a cetăţii apare abia în secolul al XV-lea. În privinţa localizării ei, datele sunt şi mai sărace. În diplomele emise de cancelaria regală a Ungariei numele cetăţilor Caransebeş, Mihald, Orşova, Peth, Şviniţa (Tricule) şi Severin sunt amintite şi împreună, dar întotdeauna într-o ordine diferită. Greu se poate deduce poziţia exactă a uneia faţă de celelalte. Date mai concludente ne oferă Nicolaus Olahus. Enumeră fortificaţiile de pe malul nordic al Dunării în următoarea ordine: Keve (Cuvin), Dombó (Racovac), Haram (Nova Palanka), Butholzin (Posasin) Szent László (Ladislau) şi Peth,  care este la o distanţă de trei ore de mers pe jos de Orşova (Matej Bel: Adparatus ad historiam Hungariae.)

 Cetăţi  dunărene. Matthias Zündt, Nürnberg, 1567


Dacă acceptăm acele păreri potrivit cărora cetatea Peth era situată în apropiera comunei Dubova (deşi pe harta lui Ortelius apare la vest de Orşova, aproape de Cuvin), unde ruinele unei fortificaţii mai erau vizibile la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi ceea ce a mai rămas dintr-un turn de pază purta numele de Marcole (la Marsigli apare versiunea Marecobila), putem presupune că până la sfârşitul secolul al XVI-lea aceste ziduri au fost cunoscute sub numele de Peth, şi pietrele cetăţii au fost folosite de către soldaţii căpitanului d'Arnau la construirea redutelor de la peştera Piscabara.



Puţine documente au păstrat numele cetăţii Peth.

Regele Albert incheie două convenţii cu Iancu de Hunedoara (la 9 mai şi 27 septembrie 1439) privind apărarea cetăţilor regale Severin, Orşova, Mihald şi Peech. Fiindcă Iancu cheltuieşte sume enorme (bani proprii) pentru întărirea acestor cetăţi, regele a zălogit pentru Huniazi mai multe domenii regale în comitatele Timiş şi Bodrog.

În anul 1443 pentu servicii excepţionale aduse regatului şi drept recompensă pentru cheltuielile lor făcute pentru  întreţinerea  cetăţilor Gewrin, Orşova, Peeth, Şviniţa şi Mihald (Mehadia), Władysław I Jagiełło, regele Ungariei a zălogit fraţilor „Mihály şi Balázs de Csorna, apoi  Muşina şi Alexandru de Damsos (Densuş), după aceea Miklós de Bizere„ moşiile Rékás şi Zegeháza (comitatul Timiş).

În anul 1504, Dieta de la Rákos  hotăreşte alocarea sumei de 400 de forinţi pentru cetăţile Severin, Orşova, Mihald şi Pethycz, reprezentând „ajutor pentru război”.

La data de 28 martie 1519, în Conveţia de Armistiţiu încheiată între regele Ludovic al II-lea al Ungariei şi turci,  cetăţile Orşova, Mihald, Severin şi Peeth figurează ca cetăţi regale.

În anul 1521, Miklós de Gerlistye, banul Severinului, este acuzat că ar fi permis castelanilor săi să elibereze un evreu ţinut prizonier în cetatea regală Peeth. În 1522 turcii asaltează cetatea (Scrisoarea regelui Ludovic al II-lea către palatinul István Báthori, 24 martie 1522) dar fără succes (judele Caransebeşului, János Bokosnicza, la data de 25 iunie 1525, la Buda ridică  mai multe sume de bani „pro necessitatibus castri Pethy”, iar Imre de Gerlistye, fiul banului de Severin, este „mai marele cetăţii Pethi”  În anul 1539 cetatea se află în posesia lui Nicolaus Ylchÿt, iar pentru moşia sa din Domasnia (Domaşnea) depun mărturie numiţii Dancsul, Radul şi Radizlaw.


































Steagul Principatului Valahiei, aprobat de Poarta Otomană. 17 octombrie 1834
(HL General Commando 1834-Q10-496)


2. Reduta nr.3 avea un singur tun, Reduta nr.7 avea două tunuri.

........şi câteva nume

    Regimentul "Graf Brechainville" Nr.25  Infanterie

Maior baron Stein
Căpitan Graf Latour
Căpitan Graf Thun
Căpitan Gamsenberg
Locotenent Streit
Locotenent  Chantines
 
  Regimentul valaho-iliric

Căpitan Maovetz
Locotenent Stanoloviz

Regimentul Nr.2 Artilerie

Sublocotenent Voith - a fost decorat cu Crucea de cavaler al Ordinului militar Maria Tereza



3.Nota magistratul Manciuca din Iam:  povestea  unui martor ocular despre luptele de la peşteră:

Einfältige Erzählungen, oder Merkwürdigkeiten des mehadier Districtes im temesvarer Banat, durch den alten Protopopen in Mehadia, Nicola Stoika de Haczeg, für Liebhaber und seine eigene Unterhaltung, jetzt in seinem 79-ten Jahre, ohne Okulare, so deutsche geschrieben im Jahre 1829.- Povestirea simplă, cu privire îndeosebi la districtul Mehadia din Banatul Timişoarei,  a vechiului protopop din Mehadia, Nicola Stoika de Haczeg, pentru propria sa plăcere şi distracţie, acum în vârstă de 79 de ani, fără ochelari, scrisă în germană în anul 1829”
Turcii dădeau semne de umanitate faţă de soldaţii austrieci în timpul retragerii acestora.

„Sondann gingen nur noch 20 Türken zu Pferde mit uns bis Svinica, wo wir schon Leute von unseren FreicorpsAntrafen. Hier bleiben wir die Nacht alle unter einander, am folgenden Tage wurden die Türken, nachdem sie uns nochmals die Hände gedrükt hatten, durch einem Officier vom Freicorps und einige Gemeine 2 Studen weit zurückbegleitet” 

(Raportul unui ofiţer austriac, apărut în „Wiener Zeitung” nr.77, 24 septembrie 1788)

joi, 1 iulie 2010

POVESTEA SAPHIREI II.

Un aventurier în patul Saphirei

 Venus (Barbara von Cilli)

Bellifortis (1402-1405) Capitolul. I. Astrologie. (Codex fragmentar, copie după lucrarea căpitanul de mercenari Konrad Kyeser)

Pe vremea principelui Kristóf Báthory trăia pe meleagurile Transilvaniei un nobil bogat, pe nume Pál Markházi. Fiind incriminat că ar fi lăsat cetatea Ajnácskő (azi Hajnačka, Slovacia) în mâinile turcilor, Markházi se refugiază din nord-vestul Ungariei la Alba Iulia şi obţine ajutorul „ fiului de rege” Ioan Sigismund. După moartea acestuia, în anul 1576, s-a căsătorit cu văduva lui Stanisłas Nieżowski, fiica lui „Moizin, vajda de Hauasel” (1) Pál Markházi a fost un om bădăran şi Saphira, după un an de convieţuire, depune plângere împotriva lui. La cererea ei, principele Kristóf Báthory convoacă un synodus provincialis care pronunţă separarea soţilor, în ciuda protestelor vehemente venite din partea lui Markházi (cei doi nu vor mai avea „ masă şi pat comun până când soţul moravul nu şi-l schimbă..”). Markházi, plin de furie şi de sete de răzbunare, fuge la Constantinopol. Cum sultanul avea pregătit în permanenţă un canditat la scaunul princiar al Transilvaniei, în curând Înalta Poartă descoperă în persoana lui Markházi o „sperietoare de principe” tocmai bun pentru a-l constânge pe Báthory să-si îndeplinească obligaţiile faţă de sultan. Aventurierul nostru primeşte de la sultanul Murad domenii în Severinul ocupat, trei mii de talere pe an, şi devine rivalul principelui Kristóf Báthory. 

Cei doi fraţi Báthory, Kristóf, principele Transilvaniei şi István, regele Poloniei intră în alertă. „Bombardează” Constantinopolul cu daruri scumpe şi cu rugăminţi, ca incomodul Markházi să fie eliminat. Dar prestigiul aventurierului era în creştere la Înalta Poartă. Markházi devine tot mai preţios, mai ales pentru marele vizir, bătrânul (Koca) Sinan.(2) Spre norocul celor doi Báthory, în decembrie 1582 Sinan va fi schimbat cu Kanijeli Siyavuş Paşa, care îl întemniţează pe Markházi. Omul nostru, trecut la mahomedanism, va ieşi din Yedikule, dar Markházi - Ibrahim bey, ca renegat, nu mai constituia o ameninţare pentru Bathoreşti.

Registrul oraşului Sopron consemnează în dreptul anului 1582

Pál Markházi, un domn ungur de la Ajnácskő a plecat în Transilvania la fiul de rege, şi după moartea fiului de rege s-a însurat în Transilvania cu văduva Nisoczki, o femeie văduvă care a fost fiica acelui voievod transalpin, Moise, şi principele transilvan Christoph Báthory i-a luat-o, şi Pál Markházi supărat la Constatinopol s-a dus, la Ţarul Turcilor, la Sultan Murad.....şi Siyavuş Paşa pe regele Polon îl favorizează şi Turc fiind, numele lui Ibrahim fiind, ....prinzându-l pe Pál Markházi şi în cetatea Újház ( Palešnik-Novi grad) îl ţine. (3)

În a şasea zi a lunii Crăciunului, Decemvrie, joi, ziua lui Nicolae. Anno Muham 990, iar după Iisus 1582”

(Regesták, Történelmi Tár, 1861)

Soarele (Sigismund de Luxemburg)

Saphira se vrea măritată. De această dată, cu logofătul Ioan Norocea.(4) Povestea celor doi o aflăm din documentele din procesul devenit celebru, Johannes Keserew versus Jowan Logoffeth de Zaz Sebes. La 9 aprilie 1585, Johannes Keserew de Gybarth, plătind o taxă de şaisprezece mărci, cere audierea martorilor în procesul intentat lui Ioan Norocea, pentru recuperarea bunurilor primite de acesta de la Moyzin Saphyra.. Acuzarea se sprijină pe mărturia lui Johannes Keserew.

Vrând neapărat să se mărite cu Norocea, Saphira îi face cadou logofătului bunuri scumpe, printre care o icoană, părţi (mâna) din Sfintele Moaşte ale Sfântului Ioan Gură de Aur şi multe rochii pentru Samphyra, fata lui Norocea. Nereuşind să-i smulgă logofătului promisiunea că o va lua de soţie, Saphira „face scandal”, şi-i cere înapoi cadourile oferite, dar cum susţine Johannes Keserew, aceste bunuri au rămas în continuare în posesia logofătului.

Martorii pârâtului afirmă după cum urmează:

Dioniziu, preotul valahilor din Abrud, în vârstă de cincizeci de ani, mărturiseşte că a fost martor ocular, împreună cu popa Dan din Sebeş când Saphira şi-a primit bunurile înapoi de la Norocea. Aceste bunuri au fost împachetate cu grijă în două lăzi mari, sigilate, iar mitropolitul Ghenadie a întocmit o chitanţă, pe care Saphira a pecetluit-o cu propria ei pecete.

Croitorul János Zabó din Sebeş, declară că doar o singură dată l-a văzut pe Norocea vizitând-o pe Saphira. Când lucra la o rochie, a sosit la Spring logofătul Norocea cu fiica lui cea mare, Samphyra şi cu un călugăr. A auzit când acel călugăr i-a cerut Saphirei, în repetate rânduri, moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar Saphira a dăruit acel lucru sfânt fiicei lui Norocea spunând, copii ei şi aşa sunt de altă religie.

János Gheoreog grecul, servitorul logofătului, jură că cele două lăzi sigilate au fost urcate într-o căruţă de către el, de Ztoika, valetul lui Norocea şi servitorii Samphirei, Miklós şi Istók. Icoana „ care era cu tăblii, şi care era pe masă, se putea deschide în două părţi (triptichon?) era foarte frumoasă, aurie..” Saphira, împreună cu un halat de mătase, a dăruit-o Samphyrei. Katalin, văduva lui Ferenc Kosa, fostul iobag al lui János Iffyw din Borberek (Vurpăr), fiind servitoarea lui Norocea, ştie că Saphira făcea vizite foarte dese logofătului, şi mai ştie că o dată, când Saphira a plecat spre Zengheorghi de Harczok (Haţeg), l-a rugat pe Norocea s-o însoţească, dar logofătul a refuzat-o. Atunci Saphira şi-a luat toate bunurile care erau în casa lui Norocea, în afară de o icoană şi câteva rochii, care au rămas Samphyrei.

Lörinz Halaz, care locuieşte în suburbia Sebeşului (in suburbio, Hostatt) şi este de religie rascian  ştie că Saphira venea în casa logofătului şi noaptea. Ştie acest lucru de la servitorii lui Norocea, care îl trezeau noaptea, să cumpere peşte de la el. Pál Caspar de religie săsească (protestant?), iobagul voievodului, a fost prezent în calitate de jude când bunurile Saphirei au fost depuse în cele două lăzi.



Văduva lui Muntu, Dobra Valacha mărturiseşte: Saphira a întrebat-o de multe ori dacă nu ştie vreo femeie, care cu „ştiiţele„ ei ar putea s-o ajute să-l cucerească pe Norocea, fiindcă tare îl doreşte pe pârât. Soţia lui Damian Zabó, Margareta a auzit că Saphira îşi petrecea nopţile la logofăt, chiar dacă acesta se supăra pentru vizitele ei nocturne şi refuza s-o ia de nevastă.

Văduva lui Farkas Wkczywyr, Theodora, care locuieşte la Alba Iulia şi are treizeci şi cinci de ani, depune mărturie: Saphira vroia neapărat să se căsătorească cu Norocea, fiindcă lumea rea o numea „ curva lui Markházi”.

Saturn

Numitul Arsenie, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, venit din Muntenia ( ex Transalpina), şi care acum locuieşte la Sebeş, ştie că Saphira a dăruit o parte din acele bunuri logofătului când a fost la Câlnic, dar peste nici o lună le-a primit înapoi. Martor este el şi Pál Zekelly, au fost de faţă împreună cu popa Dan şi călugărul Dionisyus, când mitropolitul Ghenadie a scris acea chitanţă. 

Cavaler

Kozta Prybek, treizeci şi cinci de ani, de religie valahă, mărturiseşte: Saphira i-a oferit lui Norocea chiar moşia ei de la Haţeg în schimbul căsătoriei. L-a invitat pe logofăt şi la sfinţirea bisericii de la Pryzlo (Prislop). Pârâtul nu a venit, dar a trimis prin unul dintre martorii prezenţi „ ceva degete de sfânt şi moaşte mărunte”. Saphira a fost foarte supărată. 

Fiul lui János Balog, în vârstă de optsprezece ani, a auzit când Saphira, pe patul de moarte a mărturisit mitropolitului Ghenadie că testamentul ei este la cancellaria voievodului, dar mitropolitul acum este mort. Marku Wanka, Toma Roka şi Mihai Wanka au grăit cu glas tare că mitropolitul Ghenadie a murit în perioada postului mare de anul trecut (1584).

Martorii reclamantului Johannes Keserew au fost:

Pál Zekeli de Veresegihaz (Strugureni), în vârstă de patruzeci şi cinci ani, judele comitatului Alba, fost vilicus (administrator) în slujba Saphirei, cunoaşte doar atât: mâna Sfântului Ioan Gură de Aur a fost trimisă la Zwetagora, la mănăstirea Iverilor, şi că Saphira pe patul de moarte a enumerat în faţa literatului János bunurile ei care au rămas în posesia logofătului, bunuri care pot fi cerute pe cale legală. Literatul János a făcut o listă a acestor bunuri.

- un lingou de aur, unul de argint, două perechi de cercei, două inele cu safir, o diademă cu perle executată în stil muntean, 150 de florini, o brăţară de aur, o diademă cu perle executată în stil unguresc, o icoană, mâna Sfântului Ioan Gură de Aur, două blide (castroane) de argint, un căpăstru argintat, două cupe aurite, un cuţit aurit, un dolman pe care l-a purtat fata logofătului la nunta lui Miklós Kwsdi, un val de atlas, un val de catifea purpurie, un caftan, trei perle şi un manşon din blană de vizon.

János, mitropolitul valahilor din Transilvania, care locuieşte la Alba Iulia şi are patruzeci şi cinci de ani, depune mărturie că a fost martor când la sfinţirea bisericii Pryzlo din Zylwas (Silvaş), ctitorită de Saphira, au aşteptat sosirea lui Logoffeth, dar a sosit doar Kozta Prybek cu degetele Sfântului Constantin, ferecate în aur, şi alte moaşte mărunte. Nici crucea cerută, nici icoana nu au fost aduse.

Soţia lui András Nikola, Margit în vârstă de treizeci şi doi de ani spune: Saphira când venea la Sebeş înnopta în casa ei. Soţia familiarisului voievodului Dumitru Nagy din Lymba şi văduva lui Barbul, Margareta Myrchye, în vârstă de treizeci şi trei de ani, au adăugat: după spusele lui János Keserew, Saphira a cerut ca Logoffeth să fie dat în judecată.

Ra[ioma] din Caransebeş, provenind din Transalpina, în vârstă de şaizeci de ani, văduva lui Todor Buni din Craiova este martor pentru ambele părţi. Susţine că Logoffeth nu intenţiona să se căsătorească cu Saphira.

Samphira Logoffeth, soţia lui Péter Rácz familiarisul voievodului, nu vrea să depună mărturie împotriva tatălui ei.

(Protocoalele capitlului de la Alba Iulia, I.f.218-234)

Norocea rămâne cu relatii puternice la curtea voievodului, Sigismund Báthory într-un act Consensualis vorbeşte despre meritele sale „ cum summa animi promtitudine

...............................................

1. Havaselve = Câmpia Înzăpezită (Câmpia Munteană)

2. Kristóf Báthory, un om extrem de bolnăvicios, iar acum copleşit de teamă şi cuprins de panică, convoacă Dieta transilvană (1 mai 1581) pentru a obţine alegerea fiul său minor Sigismund ca principe al Transilvaniei. István Báthory, regele Poloniei atenţionează stările că greşesc enorm dacă vor ceda voinţei fratelui său (avertisment, care se va dovedi providenţial) : „ Vai, strigă Dumnezeul către ţara care are un domnitor-copil Jajt kiált az Isten az oszágnak amelynek gyermekfejedelme vagyon” Sigismund a fost ales principe, dar acest drept l-a exercitat doar din 1588, când la vârsta de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaş.

3. În anul 1583 Markházi –Ibrahim bey, dragoman la curtea sultanului, va fi numit comandant de sangeac (Babócs şi Simontornya) şi comandant al oraşului Zvornik (Croaţia), iar în anul 1587 devine comandantul cetăţii Lipova, unde moare în anul 1593.

4. Ioan Norocea apare cu numele de Pytesdi (Piteşti), de Zaz Sebes (Sebeş) sau de Csáklya (Cetea). Ginerele lui Mircea Ciobanul, imediat după accederea la tron al lui Alexandru al II-lea Mircea, s-a refugiat în Transilvania. Prima menţiune privind prezenţa logofătului Norocea în Transilvania apare în anul 1576. „Pytesdi Logoffeth János şi soţia sa Sztana Basaraba” În anul 1576 Norocea cumpără satul Cetea de la Caspar Barcsai cu o mie de galbeni.(În anul 1627, principele Gábor Bethlen va cere reconstituirea modului în care a ajuns satul în stăpânirea logofătului.)

În documentele vremii Norocea apare cu trei copii. Două fete (Samphira şi Marinka Logofet) şi un fiu. Péter Logofet primeşte de la Sigimund Báthory, în anul 1597, satul Târlişua (comitatul Solnoc-Dăbâca),  în anul următor satul intră în posesia surorii sale Samphira.

Samphira se căsătoreşte cu Péter Rácz de Galgó, trimisul special al lui Sigismund Bathory la Constantinopol, iar din anul 1599 va fi soţia lui János Bálintitt de Tövis (Teiuş). Samphira are  moşii la Oláhbogata (Bogata Română), Gâlgău, Măgura, Pojana, Valea Porcului, un conac la Poklos, părţi de moşii la Galaţi, Cetea şi Deju. În anul 1602, jumătatea din moşia de la Bogata o lasă moştenire fiului ei Ádám Rácz (va deveni căpitan de haiduci în răscoala lui István Bocskay), cu menţiunea că în cazul în care acesta ar muri fără urmaşi, satul să treacă în posesia soţului ei, János Bálintitt de Tövis. Cu Rácz mai are şi o fiică, Eva (puella). Samphira ctitoreşte două biserici, la Cetea şi Teiuş. A fost înmormântată în biserica din Teiuş, unde a fost aşezată şi statuia ei.

Blazonul familiei Racz de Galgo din biserica din Teiuş


În anul 1840 Gál János descrie mormântul şi statuia „frumoasei Samphira”, povestind şi o legendă veche din Cetea, care spune că după omorârea lui Mihai Viteazul, din ordinul generalului Basta nişte mercenari o răpeasc pe Samphira, dar Bálintitt o salveazează şi o ascunde în castelul de la Teiuş. 

 

 Blazonul familiilor Bálintitt şi Rác