SECVENŢE ISTORICE

Rabbi, quis peccavit
(Învăţătorule, cine a păcătuit -Ioan 9.2)

De regulă, pentru a zugrăvi distrugerile pricinuite de tătari [1] în 1241, de culori ne împrumutăm de la Rogerius. În prefaţa operei sale, canonicul ne asigură că redă în chip nefalsificat (sine falsitatis admixtione) faptele petrecute în timpul năvălirii hoardelor asiatice asupra Ungariei, chiar dacă nu toate informaţiile provin din experienţa sa personală, şi de multe lucruri a luat cunoştinţă doar din auzite (nonnulla a fide dignis didici). Fiind o sursă narativă, şi fiindcă frica zămislită din teroare denaturează în mod firesc adevărul, mărind proporţiile reale, unele relatări din cântecul său de jale despre tătari (ca şi ale altor cronicari din secolul al XIII-lea şi al XIV-lea)  trebuiesc privite cu o anumită prudenţă, în principal datele numerice.

Georgius Equitum Patronus (detaliu)

(Statuia Sfântului Gheorghe – Praga)

În decembrie 1236, regele Bela al IV-lea fusese prevenit de intenţiile nomazilor asiatici.[2] „....Igitur rumor erat, hunc populum Tartarorum in Comaniam et Hungariam velle venire; sed utrum hoc verum sit, missi sunt de Hungaria quattuor fratres Predicatores, qui ad veterem Hungariam per 100 dies iverunt. Qui reversi  nunciaverunt, quod Tartari iam veterem Hungariam occupaverant et sue ditioni subiecerant. - Prin urmare era un zvon, că aceşti tătari vor veni în Cumania şi în Ungaria; întrebarea fiind dacă acest lucru este adevărat, Ungaria a trimis patru fraţi Predicatori, care acum 100 de zile au plecat spre Vechea Ungarie. S-au întors anunţând, că tătarii au ocupat deja Vechea Ungarie şi au adus-o sub stăpânirea lor.” (Chronica Albrici Monachi Trium Fontium, MGH Scriptorum Tomus XIII, s.942)

Cei patru emisari pornesc spre râul Oka la începutul anului 1237. Pe drum află că şi Bulgaria de pe Volga a fost ocupată de tătari. Călugării ajung  la Rjazan, de unde doi dintre ei se întorc, iar ceilalţi doi  pleacă mai departe, spre pământurile mordvinilor, dar li se pierde urma. Interpretul timis în căutarea lor avea să dispară şi  el.  Probabil, de aceste evenimente se leagă scrisoarea unui episcop din Ungaria. [3] către un fost coleg de şcoală.  Textul scrisorii s-a păstrat în Cronica lui Matthew Paris şi în Analele abaţiei Waverley.

„De facto Thartareorum vobis scríbo, quod venerunt prope confinium regní Hungariae per V. dietas. Cum in-venerunt aquam Damai, quam transire non poterant in aestate, volentes expectare hyemem ut possint supradictam aquam transire in glacie, iverunt retro bene XX. dietas, et ibi expectant hyemem. Miserunt autem quosdam explo-ratores in Russiam, ex quibus fuerunt capti duo et missi regi Hungariae. Et ego diu eos habui in custodia mea, et ab eis didici ista nova quae ad Franciam mandavi sigillo meo sigillata.” - Despre fapta tătarilor îţi scriu, că s-au apropiat la cinci zile de mers de frontierele regatului Ungariei. Când  au  ajuns la apele Niprului nu au fost capabili să treacă râul mai sus amintit pe timp de vară, doresc să aştepte iarna, pentru a traversa râul îngheţat, s-au retras acum la o distanţă mai mare de douăzeci de zile de mers, şi acolo aşteaptă iarna. Dar au trimis câteva iscoade în Rusia, din care două au fost capturate şi trimise regelui Ungariei. Şi eu le-am avut pentru o lungă perioadă de timp în custodia mea, şi cum am aflat de la ele această veste, am transmis-o spre Franţa, sigilată cu sigiliul meu.[4]

Tătarii folosesc ca avangardă soldaţii popoarelor cucerite, acum în faţă merg mordvinii, renumiţi pentru cruzimea lor. (..nullus audet calciare pedes suos, donec interfecerit aliquem hominem – niciunul nu are dreptul să se încalţe până când nu a omorât măcar un om) „Et per illos credo quod jam interfecti sunt quidam Fratrum Minorum et Praedicatorum.....  Caveant omnes qui hoc audierint.”. – Şi cred, că ei i-au  executat pe acei călugări franciscani şi dominicani......Să se ferească toţi cei care au auzit aceste lucruri.

Cap de episcop

(Muzeul Domului din Pécs)

Cronica monahului Albéric de Trois-Fontaines, în dreptul anului 1239, menţionează câteva măsuri intreprinse de către regele ungar pentru a preveni iminentul atac tătar: întărirea a două fortificaţii militare dincolo de păduri, şi transformarea zăvoaielor din acele zone în  gyepű. [5] „duo castra firmavit ultra silvas et nemora in partibus illis fecit indaginari ”  Mai aflăm şi de un comite transilvan, trimis contra tătarilor, care cu trupele sale făcuse o incursiune până în zona Mlaştinilor Meotide (presupun, cu călăuze cumane). Aici s-au ciocnit cu tătarii, care s-au retras înfrânţi. Ungurii au reuşit, pentru prima oară, să le rupă coarnele. „ ..credea, că acum, în acele părţi, cu răsunet a pierit amintirea lor „ – zice cronicarul. 

 „Contra Tartaros vero misit comitem Ultrasilvanum, qui in quodam angusto transitu paludum Meotidarum ita confregit primum cornu illorum, quod ceteris retro respicientibus, iam in illis partibus perisse putabatur memoria eorum cum sonitu” (Chronica Albrici Monachi Trium Fontium, MGH Scriptorum Tomus XIII, s.946)

Lăsând la o parte pomenirea Mlaştinilor Meotide (îmbinată cu vitejia ungurilor, parcă readuce la viaţă o secvenţă din legenda fondatoare a acestui neam), aceste informaţii, măcar în parte, provin dintr-o sursă mult mai târzie, probabil din  anii 1246/47, când regele Bela a readus cumanii în Ungaria, şi pentru a evalua probabilitatea unui nou pericol tătar, a trimis iscoade şi o legaţie în Asia.[6] (Sau avem de-a face cu un comite...lăudăros)

Thoma de Spalato istoriseşte cum a fost dotat cu capcane, palisade şi baricade gyepű de la pasul Verecke. Patruzeci de mii de oameni cu securi precedau armata tătară pentru a înlătura desişurile şi obstacolele din calea luptătorilor. Pasajul pare a fi o „reminescenţă” din cronica notarului anonim, arhidiaconul de Spalato se oboseşte să-l scuze pe rege. Adevărul e, că la începutul lunii martie 1241, Bela al IV-lea era nepregătit.

Pieta

(Muzeul National Brukenthal)

După căderea Kievului regele Bela -  întârziat şi fără vlagă - a luat câteva măsuri generale de siguranţă. Vestea primejdiei, care se apropia iute de hotare, a fost primită în Ungaria cu o nesocotinţă fără margini. Nu a avut  puterea să exercite vreun efect mobilizator asupra marilor nobili nemulţumiţi de politica regelui care, prin măsuri radicale, a încercat să contrabalanseze puterea lor. [7] Singurul ajutor extern [8], care i s-a oferit lui Bela, a fost Kuthen cu cumanii lui.

În iarna anului 1238/39 cumanii au suferit o înfrângere grea la vest de Astrakhan, şi trecând Donul, Niprul apoi Nistrul, cer regelui ungar  dreptul de a se aşeza în Ungaria. În acele momente, cumanii ar fi constituit un ajutor util pentru rege. Nu numărul lor a fost valoros, ci faptul că cunoşteau obiceiurile, şi mai ales modul de luptă al nomazilor (ceea ce ungurii, în decursul ultimilor trei sute de ani, au uitat în totalitate). Venirea cumanilor a adâncit şi mai mult divergentele existente între rege şi oligarhii nobiliari. Elitele lor militare şi politice aflându-se în anturajul regal, marii latifundiari unguri se temeau de aparatul militar al cumanilor şi îndeosebi de faptul că regele ar putea folosi oricând această putere împotriva lor (lucru care s-a şi întâmplat). Cumanii vor părăsi Ungaria în momentul în care khanul Bathu, cu principalul corp de oaste, a trecut  pasul Verecke.

Ştim de la Rogerius, la  14 martie un avanpost al tătarilor se afla la o distanţă de circa 30 de km de câmpul Rakos, locul de adunare al armatei nobiliare. Abia atunci s-a dat ordin pentru mobilizarea generală a oştirilor. A venit cine a putut veni.

Episcopul Benedictus şi comitele Both au plecat din Oradea direct spre râul Sajó. Mergând pe valea Crişurilor,  în apropierea oraşului Eger au întâlnit deja o avangardă a tătarilor. Înfrânţi, s-au retras la Oradea. Banderiile [9] episcopului Raynaldus şi cele conduse de Nicolaus, prepozitul de Sibiu (şi vicecancelar) au ieşit din Transilvania pe valea Mureşului, şi au ajuns la Pesta. Oamenii episcopului de Cenad şi ai lui Nicolaus Borczfia au fost spulberaţi de cumanii care tocmai părăseau Ungaria. Comitele Ladislau a ajuns pe câmpul de luptă  după bătălie. Rogerius accentuează, poate pentru a estompa nepăsarea papei, prezenţa în luptă a înalţilor demnitari bisericeşti: arhiepiscopi (de Esztegam şi de Kalocsa), episcopi şi arhidiaconi. Scoate în evidenţă devotamentul fratelui Iacob Montroyal (maestrul templierilor slavoni) şi al templierilor latini-francezi.

Armata adunată de Bela al IV-lea a suferit o înfrângere pe pusta Muhi, în apropierea confluenţei râului Sajó cu Tisa. Pierderea a fost consternantă. [10]  „.. ad sua Tartara Tartari detrudentur – tătarii sunt însăşi progeniturile iadului... Au omorât prelaţi, înalţi nobili, pe cei care s-au ridicat împotriva lor, apoi infinit de mulţi unguri, o vărsare de sâge nemaiauzită....” – scrie împăratul-rege Friedrich al II-lea în scrioarea sa către regele Angliei. (MGH Scriptorum Tomus XXVIII, s.212)

Pieta de la Sibiu (detaliu)

„Anno incarnationis Domini 1241, [11] în ziua învierii Domnului (31 martie) tătarii au intrat, peste munţi şi păduri,  în Ungaria, atacând oraşul Rodana (Rodna), şi acolo au ucis 4000 de oameni sau mai mulţi. În aceeaşi zi o altă armată a tătarilor, năpădind  provincia numită Burza (Ţara Bârsei), a ucis căpetenia oştirii transilvane împreună cu toţi oamenii săi. În aceeaşi săptămână, marţi (2 aprilie) în oraşul  Nosa (Bistriţa), se zice, dintre creştini au murit 6014. Joi (4 aprilie), în oraşul Kümelburch (Kükelburg ? Cetatea de Baltă) se zice că au căzut mai mulţi de 30000. Tot joi, înaintea duminicii Misericordia (11 aprilie), în villa Hermanni (Sibiu) au fost tăiaţi, se zice, peste 100000. În aceeaşi zi, regele Ungariei a avut o luptă cu oamenii fără număr ai lui Bathu, regele senior al tătarilor, chiar prin fugă abia a scăpat, a pierdut dintre ai săi, este îngrozitor a pronunţa, 20000 de mii. În această bătălie au căzut trei episcopi şi doi archiepiscopi. La fel în cetatea numita Clusa, a pierit infinit de multă ungurime. La fel s-a întâmplat la  Waradino (Oradea) şi în satul Fratrum Thonie (Forum-Thome=Tămaşda) şi în  oraşul transilvan Alba şi în satul Zaliz (Salzburg? Ocna Sibiului).”

Regele Ladislau I

(Muzeul Oradea)

......................................................

1. În perioada evului mediu,  pentru europeni  tătar reprezenta ansamblul triburilor nomade din Asia Centrală.

2. După atacurile triburilor asiatice din 1222/23, cumanii s-au stabilit mai aproape de graniţele Ungariei, şi căutau formarea şi păstrarea unor relaţii bune cu regele ungar. Astfel politica dominicanilor de a  converti  cumanii la creştinism nu a fost fără rezultat. S-a înfiinţat Episcopia cumană, cu activitate misionară.

„La acest din urmă actul poartă următorul titlu: A. Ch. 1228. Fragmentum litterarum ad Decanos Szekelyos ab Episcopo Theodorico datorum. Apoi adaoge: Cumani igitur conversi Episcopatui Milkoviensi Siculorum sunt subiecti qui sub iis Cumanorum Episcopatus nomen tulit: quod primigenii Siculi aegre tulerunt. Hoc in sensu accipienda sunt Alberici Monachi Trium Fontium verba. Robertus Strigoniensis de Hungaria unum fecit Episcopum in Comania, Theodoricum nomine. Ad. a. MCCXXVIII, p. 527 Urmează apoi textul pastoralei....” (Hurmuzaki, I/1, p. 108)

Sigiliul arhiepiscopului de Strigoniu, Robert, 1226

Sigiliu atârnat, imprimat în ceară naturală, 50x35 mm, migdalat. Câmp sigilar: înalt prelat cu toiag episcopal. Legendă : ROBE-- --I--- -IMIEN EPS (MOL, DL 128)

Însă prinţul Bela (viitorul rege Bela al IV-lea)  priveşte mult mai departe : spre estul îndepărtat. Doreşte convertirea triburilor ungare rămase în Asia (Başkiria). Prima misiune, condusă de călugărul dominican Otto, revine după trei ani. În primăvara anului 1235 pleacă spre Caucaz  Julianus, Gerhardus şi încă doi călugări (nenumiţi). Julianus s-a întors în decembrie 1236 (pe ruta Smolensk, Minsk, Grodno), cu vestea că tătarii se îndreaptă spre Europa. Era încă la Roma, când regele Bela trimisese patru călugări la ruşi, pentru a culege informaţii despre situaţia din Europa de Est. În primăvara anului 1237 pleacă la drum, spre Suzdal, şi Julianus. Capătă veşti de la cei izgoniţi de pe pământurile lor: tătarii aşteaptă iarna şi vor porni asupra Rusiei. Morvinii, udmurţii şi merianii (merens la Iordanes) nu mai au ţară. În decembrie 1237 a  căzut Rjazan-ul, iar în luna februarie a anului următor  tătarii au ocupat Vladimirul, ameninţând deja Kievul. Frater Julianus s-a întors cu aceste ştiri neliniştitoare, relatările sale au fost puse pe ...pergament de călugărul Riccardus, trimise la Roma, şi printr-o circumstanţă ciudată, Epistola de vita Tartarorum a fost prinsă în Liber Censuum.

3. În Analele Waverley ca destinatar figurează : ..cuidam archidiacono meo qui erat scholaris Parisius” - un anume arhidiacon, colegul meu de şcoală la Paris. După Matthew Paris destinatarul scrisorii a fost  Guillaume d'Auvergne, episcopul Parisului.

4. Din scrisoare mai aflăm că tătarii nu au vreo credinţă, nici alfabet propriu. Folosesc alfabetul iudaic vechi, pe care l-au primit demult, de la nişte oameni palizi, înfometaţi, îmbrăcaţi în robe lungi, şi care nu au  făcut niciodată vreun pas greşit. ”Et qui multas circumstantias dixerunt de hominibus istis, qui concordant cum superstitionibus Pharisaeorum et Saducaeorum, credo illos esse Pharisaeos et Sadducaeos.” Mănâncă boaşte, şerpi, câini, orice animal, fără probleme.

”Quaesivi quantum habent exercitum?  Dixerunt quod  XX. dietas durat longitudo, et latitudo X. dietas” – Întrebasem cât de mare e armata lor ? Ziceau că în lungime ţine douăzeci de zile de mers  iar în lăţime zece zile de mers. Mai sunt  treisprezece  mii de călăreţi, care păzesc armata. Au cai  buni dar foarte nervoşi. Călăreţii poartă platoşe din piele, care sunt mai bune decât cămăşile de zale, la fel şi harnaşamentul. Au picioare scurte şi corpul lung, sunt arcaşi desăvârşiţi, nimeni nu-i întrece. Au arcuri mai puternice decât turcii.

Aceste date, referitoate la mărimea armatei tătare, sunt amintite şi de Markgraf Henrik Raspe în scrisoarea sa către Henrik al IV-lea, prinţ de Brabant (Otto Wolf: Geschichte der Mongolen oder Tataren, 1872, s.157). Nu pare o exagerare, lungimea “frontului” deschis de tătari avea aproximativ 650 de km. De la Carpaţii de Curbură până aproape de Lublin.

5. În evul mediu gyepű/indagines era o graniţă artificială, construită. Putea să fie o săpătură lungă, palisadă, gard viu, val de pământ sau grămezi de bolovani. Cel mai adesea era făcut din buşteni aruncaţi unul peste altul,  în locurile unde nu erau obstacole naturale care să îngreuneze pătrunderea atacatorilor. Erau construite mai ales în văi şi formau un fel de lanţ de „fortificaţii” în jurul unei ţări. Drumurile cu ieşire din ţară aveau „porţi” (naturale sau construite: Poarta de Fier, Poarta Rusească =Verecke) Lângă gyepű, mai ales în zona tecătoarelor, trăiau popoare cu atribuţiuni de grăniceri. Pe partea exterioară a gyepű era o fâşie lată, împădurită şi nelocuită. Această porţiune se numea gyepűelve.

6. În Biblioteca Naţională a Luxemburgului se păstrează un codice provenit de la abaţia Orval, care conţine un manuscris cu titlul „Quot Bela rex Hungarorum velut dominus papa nuntius ad Tartaros direxit.” (fol.187Ra-Rb).Textul pare a fi un appendix la cunoscuta cronică tătară a lui Piano del Carpini. Autorul anonim ne relatează despre cum l-a primit în audienţă regele Bela pe „frater Johannes” (Piano Carpini?), trimisul papei la hanul tătarilor. În acelaşi timp au sosit şi emisarii regelui din ţara tătarilor, iar relatările lor conţin câteva amănunte care fac plauzibilă prezenţa lor la alegerea noului han.

„Anno dominice incarnationis M°. CC°. XLVI°  Bela rex Hungarie audiens nuntios domini pape....Occoday can imperator eorum in terra sua a sorore sua male potionatus interfectus est. Habebat enim illa filium, qui regnare cupiebat…Et facta electione elegerunt in imperatorem filium Occoday imperatoris defuncti qui Cuyuc Can nominatur…Quo intronizato in die iam dicto statim fuit  vexillum erectum et expeditio edicta per XIX. annos contra occidentales populos…” – Occoday khan, împăratul lor, în ţara sa, de sora lui cu o poţiune rea a fost ucis. A avut un anume fiu, care a domni dorea..... Şi l-au ales ca împărat pe fiul defunctului împărat Occoday, care Cuyuc khan s-a numit..... În ziua întronizării amintite, pe loc a fost ridicat steagul şi proclamat război, pe XIX ani, împotriva popoarelor occidentale....Auzind aceste zvonuri regele Bela, înspăimântat, l-a ridicat la domnie pe fiul său (viitorul Ştefan al V-lea) şi i-a dat de soţie pe fiica regelui cumanilor.... . In his autem nuptys X. principes Comanorum convenerunt iurantes super canem gladlo bipertitum iuxta eorum consuetudinem, quod terram Hungarum  tamquam regis fideles contra Thartaros barbaras nationes obtinebunt. – Iar la această nuntă X fruntaşi cumani au convenit să jure, potrivit obiceiurilor lor, pe leşul unui câine despicat în două, fiind fidelii regelui, vor apăra pământul Ungariei de neamul barbar al tătarilor.

7. După venirea sa pe tron, Bela a încercat să restabilească posesiunea patrimonială regală existentă în vremea bunicului său, Bela al III-lea (care în condiţiile date era deja imposibilă). Nu numai că a curmat donaţiile de pământ către marea nobilime, în plus confisca proprietăţi „fără nici o contravaloare”. Marea nobilime nu avea drept la audienţe personale, regele accepta doar petiţii scrise către cancelaria sa. „Hic est dolor: hic est gladi’ qui transfixit aias hungaros „  – Aceasta e durerea: aceasta e sabia care străpunge, puteau zice ungurii -  scria blajinul Rogerius. 

8. Pentru a obţine ajutor armat, după bătălia pierdută, disperat, Bela oferise ca feudă Ungaria împăratului Friedrich al II-lea Hohenstaufen (în numele regelui, episcopul de Vác a depus jurământ de vasalitate).  Regele făcuse apel la sprijinul papei Grigore al IX-lea, unul dintre cei mai străduitori reprezentanţi al luptei bisericii pentru puterea laică. Dar... tătarii erau încă departe de Roma. Răspunsul papei, presupun, a fost foarte asemănător cu cel trimis prinţului Coloman, fratele regelui. Papa “nu printre puţine lacrimi ” a primit vestea despre primejdia tătară, şi îl asigură, că “persoana şi familia sa au fost luate sub ocrotirea Scaunului Apostolic” şi “tuturor celor  care vor porni sub semnul  crucii contra tătarilor” li se va asigura aceeaşi“ imumitate ca  şi  cruciaţilor plecaţi în Ţara Sfântă”.

“Tartaris invasum et occupatum non sine multarum lacrimarum effusione....personam et familiam tuam sub protectione sedis apostolice recipientes …omnibus qui assumto crucis signaculo eontra Tartaros …processerint, illam immunitatem concedimus.… quae terre sancte succurentibus in generali concilio conceduntur. “ (Fejer: CD, IV/1, 216)

Şi papa, absorbit de disputele cu Friedrich al II-lea, în iulie 1241, cere episcopului de Vác să proclame cruciadă pe teritoriul regatului Ungar, împotriva împăratului.

9.Nu cunoaştem documentar mărimea unei banderii proprii ţinută de eclesiastici (archiepiscopi, episcopi, abaţii, prepozituri şi capitluri) în secolul al XIII-lea, dar probabil era asemănătoare cu  cea menţionată (Banderium est cohors 400. militum.) în regulamentul privind campamentul militar al regelui Sigismund din 1433, apoi 1435.

În 1498, arhiepiscopul de Esztergam, Bakócz (primas Hungariae) ţinea  Banderia duo, seu Milites ........800

Arhiepiscopul de Kalocsa.....................................................Banderium unum, seu Milites...400

Episcopul de Oradea.............................................................Banderium unum, seu Milites...400

Episcopul Transilvaniei........................................................Banderium unum, seu Milites...400

Episcopul de Cenad..............................................................Equites......................................100

Capitlul de Oradea................................................................Equites......................................200

Capitlul Transilvaniei...........................................................Equites.......................................200

10. Cu privire la numărul morţilor, cronicarii contemporani evenimentului dau cifre foarte diferite. Manuscrisul de la Epternach aminteşte de 20 de mii de morţi, abatele anonim de la Klostermarienberg de 65 de mii (Cronica lui Mathew Paris), iar cronica de la mănăstirea St Pantaleon din Köln (Annales Maximi Colonienses) de 60 de mii. Rogerius şi împăratul Friedrich al II-lea vorbesc de „pierdere incalculabilă”. Cifrele indicate de cronicari sunt exagerate, ele sugereaza cel mult pierderile importante pe care le-a suferit armata ungară.

11. Textul se află pe ultima filă a unui manuscris intitulat „ Praefatio Agobardi lugdunensis archiepiscopi super antiphonarium” Provine de la abaţia Epternach, şi se găseşte la Biblioteca Naţionala din Paris. (În latină: Monumenta Germaniae Scriptores XXIV, s.65)

 

Sigiliul abatelui Konrad,  Klostermarienberg, 1222

S ABBATIS DE MONTE STE MARIE (MOL, DL 777)