SUB SEMNUL CORBULUI IV.

“Hic enim Valacho patre, matre vero Graeca natus,….parentibus nequaquam obscures editum tradidere“ – El s-a născut dintr-un tată valach şi o mamă grecoaică, ….părinţii nu se trag din neam obscur

(Antonio Bonfini: Rerum ungaricarum decades IV et dimidia, Decadis III Liber IIII)

Detaliu frescă, loggia Matthias, castelul-cetate Hunedoara.
(Báró Forstner Gyula: Magyarország műemlékei. III.k., Budapest, 1913)

Nici o sursă documentară nu vorbeşte despre mama lui Iancu de Hunyad, datele referitoare la ea sunt confuze, neclare, alterate. Antonio Bonfini, cronicarul contemporan al regelui Matthias, îi atribuie origine greacă.

“Mater vero, e Graecis edita, e veteri & imperatorio sanguine promanasse credita est. Nonnulli in Theodosij huic genus referre audent . “- Despre mama lui se crede că provine din sânge împărătesc din alte vremuri. Unii îndrăznesc a susţine că din neamul lui Theodosius se trage.

Prelucrând istoria imperiului Ungar după gustul renascentist, Bonfini, urmând tehnica lui Flavio Biondo, romanizează  cronica lui János Thuróczy. Ideea unei legături între familia de Hunyad  şi familia romană Corvus (aici Tacitus îi sare în ajutor) se pare că i-a fost sugerată de  corbul prezent pe blazonul familiei.


„ Pater nanque inter Valachos, qui Getaru Dacorumq, loca nunc incolunt, & e Romanis superfuisse colonis, veluti linguae similitudo testator, sane creduntur, plurimum apud eam gentem potuisse dicitur. (...) In Coruino vico (Hollós) natus in Coruinam Romanorum Familiam genus retulit .“- Se zice, că tatăl său s-a ridicat la rang printre valachi, care acum locuiesc pe locul unde au locuit geţii şi dacii, şi este într-adevăr credibil că sunt rămăşiţele coloniştilor romani, cum mărturie stă similitudinea între cele două limbi. (…)  Născându-se în satul Coruin (Hollós), provine din familia romană Corvinus.

Valerius Corvus şi un cavaler galez, cca.1370 (Paris, Bibliothèque Sainte Geneviève, ms 777, f. 119 v°)

Bonfini ţinea să contracareze “faima“ legendei care s-a creat în jurul originii lui Matthias. Presupun, prin plăsmuirea apartenenţei regelui prin naştere la o familie nobilă, antică, greco-romană, a încercat să sporească prestigiul acestuia. Originea romană nu trebuia inventată, ci doar că se trage dintr-o rădăcină nobilă.

 “Quin etia Alamanni suapte natura Vngaris infensi, ne Coruino sanguine Matthias ac pater, quemadmodum gentilitia Corui insignia testabantur, natus esse videretur, autore Ciliaeolim Comite, fabulam haudquaquam insultam comenti sunt: Sigismundum aiunt in Transsyluanis agentem, cum ingenua venustissimaque Valachi cuiusdam nobilis puella concubuisse, hanc tertio e fe mense repetitam grauidam deprehendisse, donasse magnifice, ac symboli loco annulum reliquisse, mandasse, vt quiquid pareret, deligenteraleret, educaretq, educatumq, ad se cum symbolo mitteret. (....)   No ignorabat aduersarios idnobilitatem sui generis improbase: vulgo quoq, dicere, Valacha ipsum gete oriundum. Nonnullos Hibridam apelasse, quem  dissimilis linguae parentes ediderint. Id in primis citerioris Vngariae Proceres dicere, Valachu Regulu non esse ferendum. Fredericum quoq, Imperatorem iniquissime parti, opulentissimum vsq, adeo Regnum ab adolescente & peregrino pene Rege possideri,& ne coronam redderet, ab infestis nonnullis Optimatibus quotidie admoneri.” - Alemanii (nemţii), prin propria lor natură duşmănoşi cu ungurii, cu bunăvoinţa defunctului Graf Cilli au născocit o poveste ingenioasă, cum că Matthias şi tatăl său nu provin din familia Corvinus, după cum atestă stema neamului lor, înfăţişând un corb: zic că Sigismund, şezănd în Transilvania, s-a culcat cu fata inteligentă şi drăgălaşă a unui nobil valach şi după trei luni a aflat că fata  a rămas gravidă cu el, i-a dat daruri minunate, un inel ca amintire şi indicaţia să-şi hrănească  şi să-şi educe copilul cu grijă, iar dacă acesta s-a înălţat,  să-l trimită, cu acel semn, la el.(...) Adversarii săi (ai lui Matthias) îl dispreţuiesc pentru originea sa improbabilă: răspândesc în lung şi-n lat că s-a născut din neam valach, unii zic că e corcitură,  are părinţi care nu vorbesc aceeaşi limbă, în primul rând aristocraţii din Ungaria de dincoace (Transilvania) ziceau că nu trebuie tolerat regişorul valach. Împăratul Frederic şi el suporta cu greu că acest regat bogat e deţinut de un rege adolescent, un terchea-berchea, şi erau câţiva distinşi invidioşi  care zilnic îl aţâţau, nu cumva să-i predea coroana.

(Antonio Bonfini: Rerum ungaricarum decades IV et dimidia, Decadis IX Liber III)

 Presupusul portret al lui Bonfini
(Philostratus Flavius : Opera , Florenţa, 1487, pergamen – Biblioteca Naţională Széchényi)

În secolul al XVI-lea credibilitatea lui Bonfini se dărâmă, şi Caspar von Heltau în lucrarea sa „Chronica az Magyaroknac dolgairol” pretinde şi promite autenticitate istorică.

“Itt, e helyen szólanom kell az Hunyadi Jánosnak eredetiről, és nemzetségéről: Nem az Bonfinius mesternek írása szerént, hanem az igaz história szerént, melyet hallottuk azoktól, kiknek atyjok szolgálta régen az Hunyadi Jánost, és sok ütközetekben forgattanac véle. Mert az olasz Bonfinius kedvesködni akarván Mátyás királynak, a rómaiaktól hozza alá az ő eredetit, és olaszt csinál belőle. De a dolog nem úgy vagyon. Hanem mind ebben ez írásban megtalálod írván. Így higgyed az históriát igaznak lönni.” - Aici, în acest loc voi grăi despre originea şi ginta lui János de Hunyad: Nu conform scrierii meşterului Bonfini, ci corespunzător istoriei adevărate, celor auzite de la cei  ai căror părinţi l-au slujit pe János de Hunyad pe vremuri, şi în multe bătălii i-au fost aproape. Deoarece italianul Bonfinius vrând să fie gentil cu regele Mátyás, de la romani coboară originea lui, şi îl face italian. Dar nu aşa stă treaba. Ci cum în această sciere o găseşti. Aşa să o crezi adevărată.

Heltai Gaspar: Chronica az Magyaroknac dolgairol, Kolozsvar, 1575
(şi marca de apă utilizată la moara de hârtie al lui Caspar von Heltau)

Dar Caspar al nostru pare puţin interesat de validitatea datelor inserate în lucrare. Nu numai că preia ca adevăr „scornitura” despre obârşia incertă a lui Iancu, pomenit de Bonfini, dar o mai şi înfloreşte, o înzorzonează. În plus de toate acestea, el mai face ceva şi anume, aminteşte numele mamei lui Iancu: „az Morzsinai szép leánzo” – frumoasa fată de la Morzsina.

În ochii istoricilor acest amănunt a conferit celor povestite de Heltau un grad major de verosimilitate, şi constituie pentru ei o adevărată „temă de casă” fără rezolvare concretă şi în zilele noastre.