vineri, 25 februarie 2011

SECVENŢE ISTORICE

Maramureşul şi sarea

Maramureş, 1725 (MOL, S 68 X No 0096- fond: gróf Fesztetich)

Dezvoltarea salinelor din Maramureş poate fi apreciată şi după privilegiile acordate, în 1329, de către regele Carol de Anjou oaspeţilor regali din aşezările Visc, Hust, Teceu şi Câmplung.(Actul înşiră şaptesprezece privilegii, printre care: dreptul de strămutare, dreptul de a-şi alege villicus-ul, dreptul de a fi judecaţi de către judex regalis, drept de târg, iar plebanul primeşte dijma în pământ arabil – quinquaginta fundis integris terras arabiles-, din care va plăti o marcă-denar episcopului diacezei) Deci, prin aceste privilegii avem dovada că, formarea şi dezvoltarea aşezărilor maramureşene sunt în corelaţie cu exploatarea sării (şi nu în ultimul rând cu economia producătoare de lemn). Această zonă, departe de principalele drumuri comerciale, cu ce altceva ar fi atras populaţie în ţinutul Tisei de Sus.

Pârâul Rona,1780 (baraj şi moară la Rona de Sus, MOL, S 11 No 1126) 

Mineritul de sare a fost  jura regalia, salinele erau domenii regale. Organizarea şi exploatarea salinelor era în grija (şi răspunderea) Cămărilor de Sare. În Maramureş cămăra avea sediul la Rona (pentru toate ocnele). Era de fapt localitatea de depozitare a sării, până la transportarea acesteia mai departe. 

Rona, 1784-1785 (Depozitul de sare. MOL, S 11 No 1167)

În fruntea cămării era un comite (kamor-espán) numit de rege. Atribuţiile eşpanului cămării erau aprovizionarea şi dotarea tehnică a salinelor, precum şi recrutarea, aprovizionarea cu alimente şi plata lucrătorilor. Răspundea de depozitarea şi transportul sării. Tot eşpanul dădea aprobare tăietorilor de sare să-şi aleagă anual un judex (pentru fiecare ocnă). Judele judeca pricinele dintre lucrători, dar era şi conducătorul tăietorilor, un fel de brigadier.


 ”...singulis annis de voluntate et annuencia camerariorum nostrorum sibi ipsis judices et eligere facere possit - ..în fiecare an, cu învoirea şi aprobarea cămăraşilor noştri pot să-şi aleagă şi să-şi facă judecători”



Coştiui, 1766  (Galerii, profil transversal, MOL, S 11 No 0462)

În administrarea salinelor maramureşene funcţia cea mai importantă o avea officialis (funcţionarul) cămării de la Rona. Sub conducerea lui erau servitores (servitori), numerator salium (cei care transportau sarea) şi lucrătorii, toţi angajaţi ai cămării : rationalis (”contabilul” Thomas de Sebes, rationalis camere salium de Rona, 1504), presbiter sive capellanus (preot),  dispensator (gospodarul), claviger (responsabil cu proviziile), cocus (bucătarul), balneator (responsabilul băilor), pistor (cocător), incisores salium (tăietorii de sare). Tăietorii de sare aveau în subordine famuli (slugi), în fiecare ocnă erau câte şase kerekistae, rotistae (rotari), pro extrahenda terra et aqua de salifodinis – pentru a scoate pământul şi apa din ocnă. Mai era şi un gepel (maşinist) pentru a ridica sarea la suprafaţă (pyramidalem machinam extractoriam vulgo gepel). Portatores salium (hamalii) cărau sarea la depozit. Sarea destinată pieţii era tranportată pe apă de  nautae sau cellerista.

Angajaţii cămării erau verificaţi de către magulator sive contrascriba (inspector). Acesta locuia la Rona, avea locuinţă de serviciu, primea salar, şi bunuri în natură pentru întreţinerea celor doi cai, la care avea drept. Ispectorul era  funcţionar public, primea dispoziţiile direct de la Camera Aulică, şi deţinea o cheie de la vistiera cămării de sare. Factorul din Hust verifica transporturile de sare pe Tisa, şi era familiarisul  Kammergraf-ului. Kammergraf-ul avea sub comanda sa 14 călăreţi şi 40 soldaţi infanterişti.

Coştiui, 1780 (locuinţa inginerului minier şi clădirile administrative ale salinei, MOL, S 11 No 1128:1)

Să reamintim (pe scurt) limba vorbită şi renumeraţia lucrătorilor de la saline. La deschiderea unei noi ocne, de lemnele necesare se ocupa cămăraşul, dar lucrătorii care aduceau patru gardaffa (gárda-fa = de la gard, stâlp de susţinere, aliquod lignum qod vulgariter Gardaffa dicitur) primeau un forint. Pentru o laythorya (scară) introdusă în ocnă se plăteşte un forint şi o cupă (1,36 l) de vin, iar pentru un fuscel de scară,  o vadră (10,9 l) de vin. Pentru fiecare thumen de sare (1) tăietorii primesc 11 bucăţi de sare. Până când într-o galerie nouă nu era spaţiu destul, cel puţin pentru zece oameni, tăietorii primeau pentru 100 de bucăţi de sare extrasă din mină 13 denari, apoi plata s-a redus la 8 denari. Judele primea 10 denari pe săptămână, cei şase rotari 10 denari zilnic, iar preotul 8 denari pe săptămână şi 100 de bucăţi de sare anual. (Statutul cămării din anul 1435)

La Crăciun, Paşti, Rusalii şi Ziua Tuturor Sfinţilor, lucrătorii din Hust, Teceu şi Sighet au primit patru boi, 400 de pâini şi patru vedre de vin. Cei trei judex primesc anual 1500 de bucăţi de sare. (2)


Coştiui, 1781 (ocna „Sfântul Carol II” , MOL, S 11 No 1131)

Într-o scrisoare adresată cămării de sare din comitatul Maramureş (1448), Johannes de Hunyad cere accelerarea extracţiei de sare, omni die unum thumenum salium –un thumen de sare în fiecare zi. La extragerea şi tăierea cantităţii de 100 de bolovani de sare (circa o majă), 6 oameni munceau o zi. Deci la mijlocul secolului al XV-lea, în ocnele maramureşene lucrau circa 600 de tăietori de sare. În 1554, la Teceu, Visc şi Sighet aveau portae 89 de tăietori de sare şi 36 de rotari căruţaşi şi corăbieri. În 1614 observăm un regres: numărul personalului angajat al camerei de la Rona ajunge sub 100.

Ocnele de la Coştiui, 1781 (MOL, S 11 No 1132)

Ocnele de la Coştiui, 1781 (Hartă şi profil trasversal, MOL, S 11 No 1137:1) 


Ocnele de la Coştiui, 1782 (MOL, S 11 No 1148)

Ocnele de la Coştiui, 1795 ( MOL, S 11 No 1627)

 Ocnele de la Coştiui, 1836 (MOL, S 11 No 1678:1)


Coştiui, 1825 (Case, străzi, biserică, drumuri, pod)

Coştiui, 1837 (Ocne închise, MOL, S 11 No 1682 )

Coştiui, 1783 (clădiri administrative şi locuinţele funcţionarilor. MOL, S 11 No 1162) 


Prospectus Salis Neo-erectarum Fodinarum Técsőensium, 1775
(Salinele noi de la Teceu [azi Tiaciv, Ucraina].MOL, S 11 No 1096) 


































Şugatag, 1779 (ocna „Sfânta Juliana”, MOL, S 11 No 1114)



Şugatag, 1783 (aşezarea, ocna „Sfânta Juliana”, locuinţa inginerului minier. MOL, S 11 No 1158)

Coştiui, 1779 (Ocna „Sfântul Iosif”, clădire şi galerii. MOL, S 11 No 1120:1-2)

Coştiui, 1781 (Ocna „Sfântul Iosif”. Secţiune de bază şi profil transversal. MOL, S 11 No 1137:2)

Pârâul Lalova la Rona de Jos, 1780 (MOL, S 11 No 1130)

Sándorfalva (azi Sandrovo,Ucraina), 1779 (MOL, S 11 No 1142:2) 


Ocna Slatina (azi Solotvino, Ucraina), 1782 (MOL, S 11 No 1147) 

Coştiui, 1816 (Ocna ?, MOL, S 11 No 1817) 


Coştiui, 1825 (Ocna „Sfântul Anton”. MOL, S 11 No 1658)

Parcela  procurorului fiscal al cămării de sare, Nistor Adam. Bocicoiu Mare, 1781  
(MOL, S 11 No 1135)

................................................
1. Thumen = tömény = concentrat. Sugerează o etimologie turcă (mult, zeci de mii). Cuvântul apare în actele cancelariei regale din anul 1213 cu sensul de „bucăţi de sare”. În 1425 un thumen de sare costa 1000 de forinţi. Denumirea germană (la Turda în anul 1528): themeynsaltz. 1 thumen = 10000 de bucăţi de sare.

2.Sarea era şi un mijloc de plată suplimentară a dregătorilor regali. Un ”Stat de Plată” din 23 aprilie 1504 ne arată că cel mai înalt dregător din Ungaria, palatinul, era plătit (cu titlu de salar şi întreţinere soldaţi) cu 4000 de forinţi- aur şi sare în valoare de 2000 de forinţi. Voievodul Transilvaniei primea 9000, respectiv 3000 de forinţi. Banul Slavoiniei şi  Croaţiei avea un salar de 10000, respectiv 1000 de forinţi. Oraşul-cetate Timiş: 7000, respectiv 1000 de forinţi. Fraţii Stephan şi Dimitri Jaxith din Nădlac: 4900, respectiv 2100 de forinţi. Banul de Severin: 9000, respectiv 2000 de forinţi.Cetatea Érsomlyó (lângă Vârşeţ) : 100 de forinţi şi sare în valoare de 100 forinţi.Guvernatorul cetăţii Buda: 1200, respectiv 500 de forinţi .


































(MOL, DL 21279)

marți, 22 februarie 2011

SECVENŢE ISTORICE

Canalul Bega 


































Timişoara, 1716 (Balthazar Friedrich Lutz, Augsburg)


În 1716 Timişoara şi Banatul au intrat sub stăpânire habsburgică. Pe un teritoriu de circa 28.000 kmp., administraţia imperială a găsit 663 de aşezări cu 21.289 de case, în marea lor majoritate cocioabe. Terenuri utilizabile în agricultură erau puţine, de la Szőreg până la Pančevo şi de la Alibunar până la Vršac, câmpia era acoperită de suprafeţe imense de apă stătătoare şi de mlaştini. De o mlaştină inundată de apele râului Bega era înconjurată şi Timişoara. 


Timişoara, 1746 (Hartă hidrografică. MOL, S 11 No 2007:2


Banatul a devenit domeniu erarial (proprietatea Camerei Aulice de la Viena), şi Graf Mercy, odată cu preluarea funcţiei de guvernator, a început repopularea provinciei, refacerea oraşului Timişoara, ca şi a întregului ţinut. Desecarea mlaştinilor şi canalizarea râului Bega erau prioritare.
























Timişoara, 1746 (Cartierul nemţesc şi cartierul sârbesc, hartă hidrografică. MOL, S 11 No 2007:1)

 
Mlaştina Albă, 1827 (regularizare hidrologică. MOL, S 12 Div XI No 0053:11)


Mlaştina Albă, 1827 (asanare, MOL, S 12 Div XI No 0053/b) 

Construirea canalului a început de lângă Făget, prin Răchiţa, Belinţ şi Chizătău, până în apropiere de Timişoara. De aici deschideau patru canale mai mici, cu ecluze, în direcţia oraşului-cetate, pentru a alimenta morile de apă, a deservi fabricile şi pentru a asigura apa potabilă, navigaţia, transportul lemnelor de foc, materialelor de construcţie, a sării.



























Canalul Bega între Ečka şi Perlez, 1827 (Hartă hidrografică, MOL, S 12 Div XI No 0053:10)

Canalul Subuleasa, 1836 ( regularizare, MOL, S 11 No 1399)


Pentru a asigura debitul necesar navigabilităţii pe Bega, în 1728 s-a realizat un canal pentru legătura Bega – Timiş, o ecluză pe canalul Bega la Coştei, şi un sanţ lat şi adânc până la Timiş. În 1753 canalul Bega a devenit navigabil, din 1758, cu barajele de la Coştei şi Topolovăţ, şi cu regularizarea debitelor de pe râurile Timiş si Bega, în amonte de Timişoara, s-a realizat apărarea împotriva inundaţiilor. În 1760 a fost regularizat cursul râului Timiş, iar între anii 1745 – 1773 s-a reuşi asanarea, aproape în totalitate, a mlaştinei de la Alibunar.(Lucrările au fost serios îngreunate  între anii 1737-1739, când turcii  reocupă Oltenia şi Serbia de Nord.)






























































































Baraj pe Bega, 1837 (plan, vedere de sus, profil transversal, MOL, S 12 Div XI No 0018:1-2-)

 
Ecluza, 1837 (MOL, S 12 Div XI No 0018:4)

 
Camera ecluzei, 1837 (MOL,S 12 Div XI No 0018:8)

După reintegrarea Banatului în Ungaria, regularizarea bazinului râului Bega, precum şi reparaţiile şi construcţiile mai durabile rămân o preocupare permanentă a Direcţiei Regale Ungare a Canalului Bega cu sediul la Timişoara. (O mare parte a instalaţiilor moderne cu care a fost dotat canalul Bega în anii 1901-1916, se găsesc în funcţiune şi în prezent) La sfârşitul secolului al XIX-lea canalul Bega a devenit o rută navigabilă pentru nave până la Dunăre, o poartă spre Europa Centrală şi de Vest.


Digul râului Timiş la Coşteiu1796 (MOL, S 11 No 1222:2)

sâmbătă, 12 februarie 2011

WLADISLAUS DRAGWLYA II.






































Sighişoara (la începutul secolului al XX-lea)


Din punct de vedere istoric nu este dovedit, dar prin asociere cu prezenţa tatălui său la Sighişoara, tradiţia spune că Vlad s-ar fi născut în acest burg, la începutul anilor '30 ai secolului al XV-lea.(1) La fel de sărace sunt şi neconcludente datele privind o posibilă primă domnie a lui Vlad, în toamna anului 1448. În Tevarih-i al-i Osman (Istoriile dinastiei otomane) se afirmă că sultanul, în anul 1449, a pus domn pe Kazıklı, dându-i steag şi hylat (caftan). Doar data este greşită, dacă luăm în consideraţie o scrisoare dată la Târgovişte, la 31 octombrie 1448, în care un Vlad voievod îi înştiinţează pe braşoveni, că nu poate veni în Transilvania pentru a fi recunoscut ca domn, cât timp Johannes de Hwnyad este plecat în expediţie. Se referea, fără îndoială, la campania antiotomană din toamna anului 1448, care s-a sfârşit în octombrie, pe Câmpul Mierlei.

Scrisoarea e semnată Wlad, parcium Transalpinarum Vajvoda, şi este puţin probabil că a fost dată de Vladislav al II-lea (Hurmuzaki-Iorga: Documente...vol.15, Bucureşti,1911,pag.35), cancelaria voievodală nu a făcut niciodată confuzie între Vlazi şi Vladislavi.


Scrisoarea lui Vlad către braşoveni, 30 octombrie 1448
(Arhivele Statului Brasov, colecţia Schnell U 463)


În cronica sa, Konstantin Mihailović de Ostrovica (2) susţine şi el, că sultanul l-a trimis pe fiul mai mare a lui Vlad Dracul (Mircea a murit în 1447) spre a domni în locul tatălui său „cu înţelegerea ca în fiecare an să vie la dânsul, ca să i se înfăţişeze şi să dea tributul la fel cum dăduse şi tatăl său. Iar pe fiul al doilea, fratele acestuia, l-a lăsat la curtea lui. Acest fiu al lui Dracula a venit doi ani de-a rândul la curtea împăratului de a dus tributul, potrivit înţelegerii.Dar după accea nu a vrut să mai vină.” (Călători străini... vol I.Bucureşti,1961, pag,126)

Evenimentele descrise în acest pasaj seamănă mai mult cu faptele din perioada 1460-1462, dar întrucât ştim că, în 1456, Vlad a obţinut voievodatul cu sprijinul lui Iohannes de Hwnyad, este posibil ca ienicerul cronicar să îmbine scurta aventură din toamna anului 1448 cu prima domnie efectivă a fiului lui Vlad Dracul.






































În august 1448, în Transalpina domneşte Vladislav al II-lea. Cunoscând bine situaţia din Transalpina, Iohannes de Hwnyad el însuşi îi dă acest titlu într-o scrisoare către saşi : „ilustrul principe domnul Vladislav, voievodul transalpin”. Dacă Vlad a avut o primă „domnie”, aceasta putea avea loc doar în perioada octombrie-noiembrie 1448, cât timp Vladislav al II-lea se afla la Kossovo. De ce l-a trimis sultanul ca domn pe Vlad în Transalpina chiar în timpul ofensivei coaliţiei creştine? O posibilă explicaţie găsim la Chalcocondiles. Cronicarul bizantin afirmă că românii au trimis soli la sultan, susţinând că ei nu au vrut să vină la acest război, dar au fost forţaţi de peoni (unguri) să participe la lupte.

Cuvintele lui Nicolai Olahi nu par exagerate când descrie comportamentul homminibus potiorum Transalpinarum – oamenilor fruntaşi din Transalpina: „Sed, vix  alicubi tutta esse potest regni societas, multo minus in Transalpina,... …Haec obiter volui inserere, vt mores Transalpinorum essent cognitiores.” – Dar, niciunde nu poate fi sigură o uniune a celor din jurul regelui, mult mai puţin în Transalpina,....Am dorit să inserez asta, ca obiceiurile transalpinilor să fie cunoscute.”


 
Danubius, Fluvius Europae Maximus (Cholnoky Jenő Földrajzi Társaság)

Dar să vedem ce spune Vlad el însuşi despre prima sa domnie. La 6 septembrie 1456, când  se  îndatoreşte la pace cu Ungaria, zice: s-a pus cu totul sub protecţia regelui.... in adeptione prima huius Valachie dominacionis – în obţinerea pentru prima dată a acestei domnii asupra Valachiei. (Hurmuzaki-Iorga: Documente....vol.15, pag.45) Nu cred că Vlad ar fi omis să amintească faptul că a mai avut o domnie, dacă în tomna anului 1448 n-ar fi fost doar pretendent la scaunul voievodal ci domn de jure.

................................................
1.Sigismund de Luxemburg i-a concesionat lui Vlad Dracul dreptul de a bate monede. Vlad va beneficia de venitul monetăriei de la Sighişoara până va reuşi să ocupe scaunul voievodal, deci între anii 1432 şi 1437 sigur a funcţionat un atelier de bătut monede la Sighişoara.

Io Vlad, voievod şi domn. Scrie domnia mea fraţilor mei, pârgarilor din Braşov. Ştiţi bine că e poruncă de la Domnul nostru chesarul să-mi fac haraghie. Deci daţi fier şi ce mai este de trebuinţă pentru haraghie în mâinile oamenilor mei, ca să ne facem treaba.” (I.Bogdan:Documente....Bucureşti,1905, pag.69)

Nu avem date ce fel de monede erau acestea, dar nu puteau fi decât dinari regali ungureşti, eventual quartinguri, pentru oraşele de graniţă şi trecătorile Branului, Telejenului, Prahovei. În timpul lui Sigismund de Luxemburg nu funcţiona  nici o altă monetărie al cărei nume începea cu litera S (Stenarum /Schäßburg/Segesvár), în consecinţă nu este exclus că şi primii denari emişi de către regele Albert de Habsburg, cu semnul S-A, provin de la această monetărie. (S de la Schäßburg, iar A de la Antonie, cămăraşul lui Vlad Dracul)

Vlad impune Sibienilor şi Braşovenilor monedele bătute la Sighişoara.” ..Sibienii au lepădat ducaţii cei vechi; deci şi voi să nu mai umblaţi cu ei, căci de voi afla pe cineva că umblă cu ducaţii vechi, am să-i fac rău” Din această cauză monetăriile din cele două oraşe au fost nevoite să-şi restrângă (Braşovul poate chiar să înceteze cu totul) activitatea. Despre sibieni nu avem date, dar ”pârgarii” braşoveni s-au manifestat ostil faţă de Vlad Dracul şi ....exportau aramă către Transalpina, pentru voievodul Aldea.

„....de cele ce vorbiţi cu mine voi nu vă ţineţi, ci duceţi aramă lui Aldea şi lui Albul. De aceea, boerul meu şi omul vostru Petru au fost la şpanul (ispán-comitele secuilor);.....a zis şpanul că arama are să meargă la cămara chesarului....; iar cine nu va duce arama la  cămara chezarului, într-alta parte să n-aibă voie a o duce, ci să rămână zălogită, ca s-o ia chesarul.























Ştanţă monetară, 1672 (bustul pricipelui Michael Apafi)
MICHAEL. APAFI. D. G. PR. TRA.: MICHAEL. APAFI. D. G. PR. TRA
(Muzeul Naţional Brukenthal)


Se pare că relaţiile proaste cu Braşovul sau protestul braşovenilor persistă, şi Vlad... face un pas. Denota acest lucru o altă scrisoare.

Ioan Vlad, voievod şi domn. Făcutu-şi-a domnia mea milă cu Braşovenii şi le-a îngăduit domnia mea să aibă voie a face negoţ cu ducaţi de cei vechi..... Şi Braşovenii să nu trimeată aramă în Valachia.” (I.Bogdan:Documente....Bucureşti,1905, pag.64)

La o dată ce nu se poate preciza, Vlad a intenţionat să mute monetăria la Braşov. Antonie, cămăraşul lui Vlad Dracul (cca. între anii 1433-1440) explică braşovenilor că acest gând de a muta atelierul a produs o împotrivire în rândul sighişorenilor.

Togo radi prorazumehu prûgari od Šegišore, otti šta da promêstimû haraghia u vas, i doidoše kû mene i rekoše mi takozi: kako da premestiš haragia û Brašov, da usmeši čistû ot nas, da a dadaši Brašovênomû ?....Deci au priceput pârgarii din Sighişoara că vreau să aşez haraghia la voi şi au venit la mine şi mi-au zis aşa: « cum să  muţi haraghia la Braşov şi să iei această cinste de la noi şi s-o dai Braşovenilor...Această ruşine n-o vom suferi noi odată cu capul, iar ce-ţi este voia ta nu ţi-om face»”
(I.Bogdan: Documente....Bucureşti,1905, pag.260)





























Hans Burkmayer: Atelier de bătut monede (gravură în cupru)

Dacă monetăria a funcţionat sau nu între anii 1438-1442,...răspuns ferm nu avem. Va fi reînfiinţată de Johannes de Hunyad în anul 1443, când mută monetăria de la Brasov la Sighişoara, sub administrarea lui Cristoforo Italicus da Firenze.

„.....Cum nos pro nostra apprumtuacione contra insultos turcos, Christi nominis hostes pestiferos, iam proxime exercitualiter instauranda, camaram monetarium in Segeswar erigere et levare volumus fiendam, quocirca Vestris Amiciciis committimus, mandantes quatenus sufficencia laboreria, ad usum pretacte camare pertinencia, simul cum monetar[iis] in Brassovia existentibus, camar[ariis] nostris, presencium ostensoribus, exportare et exportre facere modis omnibus debeatis.....In Hwnyad, [6 iunie], anno Domini MoCCCCoXLIIjo


 
Johannes de Hunyad către braşoveni despre monetăria ce va deschide la Sighişoara.
(Arhivele Statului Braşov, colecţia Fronius, I,2.)

Cristofor Italianul, camerarius al monetăriei voievodală, la 29 septembrie 1443, dă braşovenilor o adeverinţă  pentru uneltele primite.

Cristoferus Ytalicus, concivis cybiniensis, camerarius monetarium magnifici viri Iohannis de Hwnyad, Waywode transsylvaniensis – adevereşte că a primit de la braşoveni cele de nevoie pentru monetăria cea nouă din Sighişoara – primo incudes octuaginta duas, longos maleos viginti quinque, forcipites scindendi viginti et forpices ad tenendum aptas, viginti duos, parvos maleos quadraginta quatuor,maleos magnos viginti sex....- nicovale 82, ciocane lungi 25, cleşti pentru tăiere 20 şi cleşti potriviţi pentru ţinere 22, ciocane mici 44, ciocane mari 26.....anno Domini MoCCCCoXLIIjo

Adeverinţa  dată brasovenilor  pentru uneltele primite (Arhivele Statului Braşov, colecţia Fronius, I,6.)

2. Konstantin Mihailović s-a născut, în jurului anului 1430 la Ostravica. Cade în mâna turcilor în timpul luptelor de lângă Novo Brdo, în 1455. Participă la asediul Belgradului din anul 1456. Este prezent în armata sultanului Mahomed al II-lea, cu ocazia luptelor pentru Morea, Trapezunt, împotriva lui Uzun Hasan şi a luat parte, în 1462, la expediţia militară de pedepsire a voievodului valah. În anul următor îl găsim dizdar (căpitan) al cetăţii Zvečaj, dar după pierderea Jajce-i, predă cetatea regelui Matthias. Ca fost căpitan, probabil fusese unul dintre cei 500 de prizonieri turci, care l-au urmat pe Matthias la Buda. Mai târziu ajunge în Polonia, unde va fi înnobilat. Cronica fostului ienicer a văzut lumina tiparului în anul 1565, tradus în limba poloneză. Aproape trei secole nimeni n-a ştiut de cronica lui Mihailović. A fost descoperită în anul 1828 în mănăstirea Berdicev şi publicată din nou, în acelaş an, cu titlul „ Pamjetniki janczara” (Amilintirile jenicerului)