WLADISLAUS DRAGWLYA VI.

“ nelegiuitul şi cruntul tiran fără de credinţă, adică Dracul, care se zice Wlad voievod al ţării aceleia.”

Scrisoarea lui Dan pretendentul, către braşoveni, 1 martie 1460 (Arhivele Statului Braşov, Colecţia Stenner, U 462)

Saşii transilvăneni, pentru a avea acces nestingerit la porturile dunărene, recurgeau adesea la manevre politice, astfel ofereau sprijin când unui voievod transalpin, când altuia, această susţinere fiind în "proporţie dreaptă" cu privilegiile promise.(1) În această perioadă pretendenţii la scaunul  Transalpinei stăteau grămadă la Sibiu şi la Braşov. Până şi Dan recunoaşte, că nici el şi nici braşovenii nu sunt chiar fără vină  pentru  conflictul izbucnit între Vlad şi saşi - propter nos et nobis adherentes- din pricina noastră şi a celor ce ţin cu noi..

Cât timp a stat la Braşov, Dan a fost susţinut de către saşi, serios, cu mulţi bani. În plus a oprit bunurile mai multor negustori transalpini, „pro nostra sustentacione ac recuperacione et acquisicione terre nostre prefate et dominii nostri – pentru hrana noastră şi pentru cucerirea şi dobândirea ţării noastre, şi a domniei noaste, şi a dat voie braşovenilor a se despăgubi cu averile negustorilor transalpini.(2) 

Sigiliul oraşului Bartfeld/Bártfa (azi Bardejov, Slovacia)

Peste câteva zile, în martie, Dan şi acoliţii săi treceau munţii, năvălind în Transalpina. Această încercare de a-l răsturna pe Vlad nu era doar un conflict oarecare, iscat din orgoliile vreunui pretendent mărunt. Avea girul tacit al regelui Mathias (3), evenimentele fiind urmărite cu interes de toate oraşele săseşti din regat. La 22 aprilie 1460 Blasiu de Bartpha scrie magistraţilor din Bartfeld : „Item est verum quod in praesenti Wajvoda Draculya dictus, habuit conflictum cum Wajvoda Dann dicto, ita videlicet, quod ex hominibus Wajvoda Dann solummodo septem a nece miserrima liberati sunt, ac solus in captivitatem incidendo, idem Draculya eundem decollare fecit. – De asemenea, este adevărat, că zilele acestea, voievodul zis Draculya a avut o luptă cu voievodul ce-i zic Dan, mai bine zis, dintre oamenii voievodului Dan, căzuţi în capivitate  au scăpat de moartea cea mai mizerabilă numai şapte, pe el, acelaşi Draculya l-a decapitat.” (Karl Wagner:Diplomatarium Comitatus Sarosiensis, 1781, pag.121) (4)

Tâmpa, soclul monumentului „Millenium” (foto: Ernő Balogh, 1934)

Nu putem preciza când a avut loc „pedepsirea” Braşovului. Imediat după înfrângerea lui Dan (la 28 aprilie 1460 Ioan Gereb de Vingard dă veste magistraţilor braşoveni că Vlad e gata a năvăli în Transilvania), sau după solia lui Voico Dobritza. (5). La 26 iulie Vlad terminase răfuiala cu braşovenii, sunt din nou fratres atque amici nostri – fraţii şi amicii noştri.

Ex librisul bibliotecii oraşului Bartfeld/Bártfa, cca 1596

........................

1.” Şi dumnezeul să vă povăţuiească să ne ajutaţi cu ceva bani de chelciug (költség/cheltuială), acum,  în vremea asta de sărăcie,... n-aven de unde cheltui. Dacă puteţi să ne ajutaţi, vom sluji şi noi domniilor voastre, dacă ne va ajuta dumnezeul, şi vă vom arăta mare dragoste”(Scrisorea lui Dan, pretendentul, către braşoveni, 17 februarie 1459- 2 martie 1460)

2. În scrisoare apar numele unor boieri din suita lui Dan, fugiţi în Transilvania, probabil, după căderea lui Vladislav al II-lea: palatinul (vornicul) Bogdan Doboka, trezorierul (vistierul) Alb, logofătul Radu, spătarul Iwan, paharnicul Micu, comisul Barlabas, postelnicul Apostol, magister lectore Bejan Ruffo.

3. În documentul din 1 martie 1460, Dan se itnitulează Voievod al Transalpinei şi domn al Almaşului şi Făgăraşului, declarând că fusese trimis în  Transilvania de Serenissimo Domino, Domino Mathie regi Hungarie.

Scrisoarea lui Dan  către braşoveni. Feldioara, 2 aprilie 1459 (Arhivele Statului Braşov, Colecţia Schnell U 463)

4 În legătură cu această luptă s-a răspândit ştirea (Chronicon Mellicense) că Vlad ar fi tras în  ţeapă 200 dintre partizanii lui Dan, în timp ce prânzea,  mâncarea fiindu-i servită pe lemnul unei incoane sfinte. Scrisoarea lui Blasiu de Bartpha nu aminteste de numărul celor executaţi, doar că oamenii lui Dan au fost ucişi în luptă sau traşi în  ţeapă după aceea, împreună cu femeile lor.

Dan a avut doi fii, Albert şi Petru. S-au stabilit în Transilvania.

5. Prin Voico, la 4 iunie 1460, Vlad cerea restituirea pribegilor sau alungarea lor în  prezenţa trimisului său.

WLADISLAUS DRAGWLYA V

Relaţiile oraşelor săseşti cu Vlad s-au deteriorat nu doar ca urmare a prezenţei în regiune a celor doi pretendenţi  care-i ameninţau tronul, ori datorită unor motive pur economice. Legăturile Transalpinei cu sudul Transilvaniei  au fost serios influenţate de evenimentele cu care s-a confruntat regatul ungar în perioada 1456-1460.

Văduva şi doi cumnaţi ai lui Iancu de Hunyad, Mihai Szilágyi şi Joan Geréb de Vingard , sprijiniţi de căpitanul Paul de Macsó s-au răzvrătit împotriva regelui Ladislau Postumul. (1) Cu toate că regele câştigase  „prima bătălie” cu familia de Hunyad (Ladislau a fost executat, Mathias e luat ca ostatic), imensul domeniu al familiei, dar mai ales armata lui Iancu, au rămas  sub administrarea lui Mihai Szilágyi.

În Transilvania s-a declanşat un război civil (aici şi în Partium avea familia de Hunyad cei mai mulţi susţinători). Voievodul Nicolae de Újlak şi vicevoievodul Joan Rozgonyi nu şedeau în Transilvania, în schimb era prezent Osvat Rozgonyi, căpitanul trupelor regale, fratele vicevoievodului. El a fost cel care a încercat să-i înfrunte pe partizanii lui Szilágyi. Şi saşii. Bistriţa şi Sibiul.(2) Fără prea mult succes însă. În toamna anului 1457 cea mai mare parte a Transilvaniei era controlată de cumnaţii Szilágyi-Geréb, iar armata regală „staţiona”, înconjurată, la Braşov. Până la urmă părţile vor încheia un armistiţiu, dar între timp „iese la iveală” că regele a murit şi lupta va reîncepe, de această dată pentru tronul Ungariei. Urmează o perioada de circa 4 ani, când Transilvania va fi aproape neguvernabilă.(3)

Sigiliul lui Mihai Szilágyi (MOL, DL 15220)

S MICHAEL ZILAGI DE HOROGZEG GUBERNATOR REG HUNG

Din această vreme, între acţiunile voievodului transalpin şi cele ale lui Szilágyi există o interdependenţă de netăgăduit.

……………………………………………………………………….

1.Practic, în momentul bătăliei de Belgrad, conducătorul regatului era Iancu. El administra veniturile regale şi toate cetăţile regale erau în mâinile lui. După moartea sa, graful von Cilli, unchiul regelui şi o parte din marea nobilime,  grupaţi în jurul palatinului Garai, au considerat că a sosit momentul celei din urmă răfuieli cu familia de Hunyad,  care a dobândit renume, influenţă şi avere foarte mare în timp foarte scurt.

Sigiului grafului Ulrich von Cilli (MOL, DL 37147)

SIGILLUM UDALRICI DEI GRA CILIE ORTENBORGE SEGORIEQU ETC COM--- DUCIS

„ Ego sum homo ille, qui hoc canile linguagium hac de terra exstirpabo - Eu sunt acel om care va extirpa această naţie de câini”- ar fi spus Ulrich von Cilli când a aflat de moartea lui Iancu (Thuróczi, IV.cap.LVIII; Aeneas Sylvius: Historia Bohemica, cap.LXVIII.)

(Adevărul e că fiul mai mare al lui Iancu,  Ladislau – numit şi Vajdafi/ Fiul de Vodă - nu a dat dovadă de reale calităţi de conducător. Capul familiei de Hunyad a devenit Mihai Szilágyi, care ar fi continuat politica internă, uneori violentă, a lui Iancu)

În septembrie 1456 regele îl numeşte pe von Cilli căpitan general al regatului, iar la 8 octombrie, în fruntea unei  trupe de cruciaţi, soseşte la Belgrad să preia cetăţile regale aflate în administrarea  defunctului căpitan general. Szilágyi, a făcut un gest ofensator la adresa regelui. A permis intrarea în cetate doar regelui şi câtorva reprezentanţi ai marii nobilimi. Gărzile şi cruciaţii au rămas în afara zidurilor cetăţii. A doua zi oamenii lui Ladislau de Hunyad l-au măcelărit pe Ulrich von Cilli.(Palacky: Fontes rerum Austriacorum XX) Crima a fost comisă după un plan dinainte stabilit. 

Craniul mutilat al lui Ulrich von Cilli (Cripta minoriţilor din Celje – Slovenia)

Timp de cinci zile, regelui nu i s-a permis părăsirea cetăţii, apoi a fost condus la Timişoara, unde aşteptau văduva lui Iancu şi Mathias. Aici, tânărul rege a fost forţat să jure că familiei de Hunyad nu i se va întâmpla „ceva rău” în viitor (la acest act de garanţie se referă regele în documentul din 21 martie 1457 – DL 274881)  Ladislau de Hunyad nu a predat cetăţile regale, ba chiar a dobândit funcţia de căpitan general şi comite de Timiş şi Trenčín.  După acest atentat, Ladislau de Hunyad a fost părăsit de vechii camarazi de arme ai lui Iancu.

Asediul Belgradului, 1789 (MOL, S 68 XIV No 0008)

2. Bistriţa, una dintre cele mai importante centre ale domeniilor de Hunyad, se răsculase împotriva administraţiei Szilágyi. În ziua de Înălţarea Domnului Ulrich Thümmel, judele Bistriţei, a chemat sub arme membrii breslelor. În fruntea trupelor s-a pus judele Engelbrecht, mai întâi au demolat casa lui Iancu situată pe strada Ungurilor, apoi au atacat cetatea. Răzbunarea lui Mihai Szilágyi, în cea ce priveşte cruzimea aplicată răzvrătiţilor, n-a fost cu nimic mai prejos decât represiunea lui Vlad din sudul Transilvaniei. 

Bistritz  (Hauptplatz/ Piaţa centrală), 1910

Urmează Sibiul. Aderenţii regelui preferase să cadă la învoială cu Szilágyi. Sibienii, încercând să împiedice negocierile de pace dintre cele două părţi, îl atacaseră pe vicecancelarul Albert Hangácsi, trimis cu propunere de pace la Szilágyi. Pe Hangácsi l-au întemniţat la Sibiu, iar o parte dintre însoţitorii vicecancelarului, oamenii văduvei lui Iancu, au fost omorâţi. (Papa va cere o anchetă în cazul Hangácsi – Theiner: Vetera Monumenta historica Hungariam sacram illustrantia II.nr.341) 

Podul de la Sigmir, 1853 (MOL, S 105 No 0222/2)

3. Din ianuarie 1459 şi până spre sfârşitul anului confuzia va fi desăvârşită. Transilvania are cinci voievozi şi un guvernator deodată. Nicolae Újlaki şi Joan Rozgonyi îşi vor păstra puterea de influenţă, dar voievod este şi Sebastian Rozgonyi, soţul nepoatei lui Iancu de Hunyad, deci credincios lui Szilágyi. Pe principiul „ce e sigur, e sigur”, mai sunt aduşi doi aristocraţi din vestul Ungariei, fraţii Kanizsai, iar Ioan Geréb de Vingard este numit căpitan general al Transilvaniei. Transilvania va avea şi un guvernator, în persoana lui Mihai Szilágyi, dar cu convocarea Dietei de la Mediaş va fi însărcinat nu unul din cei cinci voievozi ai Transilvaniei, ci  comitele secuilor.

WLADISLAUS DRAGWLYA IV.

Uan deme quaden thyranne Dracule Wyda. Lübeck: Bartholomaeus Gothan, 1485. 

Inc. 846./ 4° 6 ff. (exemplar unic, Biblioteca Naţională Széchényi)

În primăvara anului 1456, la vestea dată de raguzeni că „magnos per Turcos belli paratus – turcii se pregătesc de un război mare la Dunăre, Vladislav al II-lea a încercat să ocupe Făgăraşul pentru a-şi recupera drepturile pierdute. La 6 aprilie 1456, regele Ladislau al V-lea poruncea saşilor să  apere domeniile lui Iancu de Hunyad, deoarece voievodul transalpin arsese deja câteva sate săseşti şi se pregăteşte să atace pe comite cu „guerras, inimicicias, dampna et iniurias - război, duşmănie, prădăciuni şi nedreptăţi.”

Însăşi Iancu cheamă pe braşoveni în ajutor. ”...infideles Wolachy fortalicium nostrum Fogaras obsederunt et in fortalicio nostro iam plures fecerunt insultus. Volente tanem Deo, prout intendebant et eorum anibus maliciose aspirabant, ipsum nostrum fortalicium minime obtinere valuerunt – români necredincioşi au asediat fortăreaţa noastră a Făgăraşului, şi au făcut mai multe asalturi asupra fortăreţei noastre. Dar din voinţa Domnului nu au putut-o cuceri precum vroiau, îndemnaţi de sufletul lor cel rău voitor.” Aceşti duşmani vor asedia din nou fortăreaţa, şi comitele cere oraşului liber să permită trecere castelanilor de Făgăraş cu arme, „ videlicet pixides, pulveres, saggitas et alia – adică arme de foc, pulbere, săgeţi şi altele. Bude, feria quatra post dominicam Quasimode (7 aprilie), anno Domini millesimo CCCCL  sexto”

 

Fortăreaţa Făgăraşului

Visconti Morano, Stephane Weltzer, Sibiu, 1699

Presupun, la luptele de la Făgăraş a participat şi Vlad, fiindcă în această perioadă, va fi însărcinat cu apărarea părţilor sudice ale Transilvaniei, primind şi mijloacele necesare. La 3 iulie 1456 Iancu de Hunyad, înainte de a pleca la Belgrad, asigura cele şapte scaune săseşti că Vlad se îngrijeşte de apărarea lor. Dar nu i-a îngăduit încă trecerea în Transalpina pentru a ocupa scaunul voievodal. Iancu în scrisoare îl numeşte pe Vlad doar voievod, fără titulatură domnească – „ecce enim commisimus Wlad Waivode ut pro defensione vestra semper invigilet et intendat – iată căci l-am însărcinat pe voievodul Vlad  să îngrijească totdeauna de apărarea voastră” (Dacă putem da crezare cronicarilor Bonfini şi Thuróczi, Iancu ar fi hotărât mai dinainte să-l păstreze pe Vlad pe lângă sine, pentru a-l înlocui pe Vladislav. Regelui Ladislau îl prezintă pe acesta drept asociatul său.) Fiind plecat asupra turcilor, Iancu este nevoit să amâne expediţia cu scopul de a-l urca pe Vlad în scaunul Transalpinei.

Cardinalul Nicolaus Cusanus, 1450

După moartea lui Iancu, se produce o schimbare în curtea regală ungară, iar lupta pentru tron dusă între liga baronilor condusă de palatinul Ladislau Garai şi partizanii Casei de Hunyad, grupaţi în jurul lui Mihai Szilágyi, a generat o situaţie favorabilă pentru Vlad să preia puterea în Transalpina.

Vlad a preluat domnia fie la începutul lunii august, fie după 20 august 1456. Textul actului dat la 6 septembrie din Târgovişte, prin care Vlad îl recunoaşte pe regele Ungariei  domino nostro, ne arată că domneşte, îşi spune domn al Almaşului şi Făgăraşului (1), însă nu-şi consolidase încă tronul. Se temea de turci.

Nu cunoaştem în ce împrejurări a dispărut rivalul lui Vlad. În Letopiseţul Cantacuzinesc „Vladislav au pierit de sabie în mijlocul Tîrşorului„  Peste câţiva ani Ţepeluş, vorbind despre boierii pribegi în Transilvania, îi  învinuieşte pe aceştia pentru moartea lui Vladislav al II-lea: „Căci mai întâiu ei au adus pe Vlad voevod împotriva lui Vladislav voevod şi l-au tăiat; apoi au fugit dela Vlad voevod la Turci şi-au adus pe împăratul în Transalpina şi-au călcat-o, precum ştiţi; apoi au dus pe Ese-beg împotiva Moldovei....” (Ioan Bogdan: Relaţiile.. I., Bucureşti, 1905.nr. CXXI) Piatra originală de mormânt a fostului domn a dispărut, cea actuală a fost pusă la  începutul secolului al XVI-lea, de boierii Craioveşti, şi aminteşe urmaşilor că domnul a răposat în „luna august 20” 

Încă din prima lună de domnie, Vlad tinde conştient spre a da o altă dimensiune autorităţii domneşti. „Considerandum este vobis: quando homo vel dominus est potens et fortis, tunc pacem potest facere sicut v(u)lt: cum autem impotens erit, forcior super eum veniet et faciet secum sicut v(u)lt – Judecaţi şi voi : când omul sau domnitorul este capabil şi puternic, atunci poate încheia o pace aşa cum vrea, însă dacă e slab, cel puternic va veni asupra lui şi va face cu el tot ce doreşte”- scrie Vlad braşovenilor la 10 septembrie 1456.

Datum in Tergovistia, 10 septembrie 1456 (Arhivele Statului Brasov)

Cunoscând cauzele deselor schimbări ale domnitorilor, pentru a stăvili luptele pentru putere dintre taberele boiereşti şi trădările făţişe, Vlad instaurează de la început un regim de teroare, un adevărat război pentru „disciplinarea” marii boierimi gata oricând să trădeze pe domn.  „... mai întâi şi-a făcut o gardă personală nedespărţită de el; după aceea, chemând câte unul dintre boierii săi, despre care putea crede că ar fi în stare să ia parte la trădarea pentru schimbarea domnilor, îi sluţea şi trăgea în ţeapă” (Chalcocondilas) 

Pentru a-şi face respectată autoritatea, Vlad avea nevoie de mijloace necesare. Însă aceste mijloace materiale şi băneşti erau limitate. A fost una dintre motivele deselor „excursii” făcute de Vlad dincolo de munţi. La mijlocul secolului al XV-lea oraşele şi satele săseşti au dezvoltat o industrie înfloritoare, şi Vlad putea să-şi procure o cantitate mare de arme, care de război, unelte, obiecte de orfevrărie sau bunuri de larg consum - să zicem - în afara pieţei.  În decembrie 1456 deja Ladislau de Hunyad cere  braşovenilor să-l ajute cu bani şi trupe pe fiul lui Vladislav al II-lea împotriva lui Vlad, care nu-şi ţinuse promisiunile făcute regatului pe când era pretendent în Transilvania, iar „postquam regnum suum adeptus est, sicuti a certo intelleximus in partibus illis plura incomoda et dampna intullit et in posterum inferre timetur - după ce şi-a  dobândit ţara, cum am aflat din surse sigure, în aceste părţi - adică sudul Transilvaniei-, a pricinuit multe neplăceri  şi prejudicii, şi e de temut, că va pricinui şi în viitor” (Hurmuzaki: Documente... XV/I, p. 46. nr.81)

Pasul Bran, 1830 (Punct de staţionare, MOL, S 84 No 0078

Oraşele săseşti au realizat o avere uriaşă din aranjarea comerţului între est şi vest. Astfel profitul comerţului desfăşurat între Marea-Neagră şi porturile nord-germane a trecut, aproape în exclusivitate, în mâinile saşilor transilvani, care beneficiau încă din vremea regilor Ludovic I şi Sigismund de Luxemburg de privilegii comerciale şi scutiri de vamă în cazul comerţul desfăşurat în Transalpina şi Moldova. Pentru a-şi păstra pieţele, saşi nu s-au dat îndărăt de a folosi chiar şi mijloace politice. Astfel, nu o dată, imixtiunea oraşelor săseşti va fi hotărâtoare în luptele pentru scaunul Transalpinei. Saşii sibieni şi braşoveni aveau mereu la îndemână câte un (eventual doi) pretendent la tronul transalpin, care trăia în cetatea Almaşului sau în oraşele săseşti, şi aştepta momentul prielnic. Toate acestea Vlad le vedea, şi nu va mai tolera mult timp uneltirile saşilor. Limitează privilegiile negustorilor braşoveni, sibieni şi celor din Ţara Bârsei.  Declanşase un „război comercial”, însă aceste măsuri aveau cauze politice bine gândite.

Pasul Turnu Roşu, 1833 (Punct de staţionare, MOL, S 84 No 0079)

În actul din 6 septemrie 1456 Vlad încheie şi o înţelegere concretă cu  reprezentanţii Braşovului: sprijin reciproc împotriva turcilor. Voievodul Transalpinei făgăduia să apare cu arme pe braşoveni de turci, în schimb braşovenii vor acorda drept de azil domnului dacă va fi silit să-şi părăsească tronul. În decembrie însă ajutor şi drept de azil braşovenii vor acorda rivalului său, fiului lui Vladislav al II-lea, iar sibienii îl aşezaseră pe Vlad Călugărul în Almaş. La 17 februarie 1457, Vlad reproşează conducătorilor Sibiului că îl ţin la ei pe sacerdotul valah „qui se nominat filiul Wayvode – ce îşi spune fiu de domn”, fiindcă acesta le făgăduise în secret, „ Petro Gereb de Weresmarth ac Petermano filio condam Peter, cohabitatoribus vestris, tributa de Ruker et Brailla  perpetue possidere et fructis percipere – stăpânirea pe veci şi veniturile vămilor de la Rucăr şi Brăila” (Hurmuzaki:Documente..XV/I, p.47, nr.LXXXII) Cere sibienilor să renunţe la susţinerea rivalului său. Răspuns afirmativ nu a primit, şi Vlad slobozeşte iadul peste saşi.

Pasul Turnu Roşu, 1833 (Punct de [pre] staţionare, MOL, S 84 No 0080)

.............................

1. Vlad va pierde acest titlu: la 10 septembrie  e doar dominus terre de Fogaras, iar actul din 14 februarie 1457 este emis de Wlad parcium transsalpinarum Wayvoda