marți, 3 septembrie 2013

CETATEA TIMIŞOARA

Timişoara, 6 decembrie 1686. Inventarul făcut pieselor de artilerie, stocului de muniţii şi materiale, şi descrierea şanţurilor de apărare.


Tun şi mortier, 1740 (HStAM Karten WHK 43/13b)

Kolumburna (tun mobil pe afet, de calibru relativ mic) – 16 buc.; balyemez (tun de asediu, obuzier de calibru mare) – 3 buc.; şahî (tun uşor de câmp) – 16 buc.; şayka (tun uşor, aflat pe vasele flotilei de pe Dunăre) – 3 buc.; havan (mortier) – 6 buc.; enik (tip neprecizabil) – 4 buc.; saçma (tip neprecizabil) – 2 buc.; muschete – 8 buc. 


Tun de 3 livre, 1814 (HStAM Karten WHK 44/17) 

Piese de artilerie grav avariate sau complet distruse: şayka – 2 buc.; kolumburna – 1 buc.;şahî – 3 buc.; muschetă – 1 buc. 


Haubitze (obuzier, între tun şi mortier) de 13 livre, 1791 (HStAMKaren WHK 43/8a)

Praf de puşcă – 750 kantar (1 kantar=cca.56 kg.); glonţ de puşcă – 350 kantar; fitil – 108 kantar; puşcă – 1346 buc.; arc – 402 buc.; săgeată – 11.760 buc.; scut – 286 buc.; bombă de mână (grenadă) – 5.156 buc.; proiectil pentru mortier 10.547 buc.; lance – 578 buc.; târnăcop – 1242 buc.; cazma – 1425 buc.; torţă – 50 buc.; răşină – 32 kantar; ulei de nucă – 16 kantar; gudron – 2 kantar; pâslă – 123 buc.; piele prelucrată – 49 buc.; ceară – 5 kantar, baltag – 97 buc.; sapă – 150 buc.; ferăstrău – 24 buc.; frânghie – 97 buc.; sac pentru praf de puşcă – 300 buc.; cupru – 12 katar; cuie – 15 kantar; sfredel – 50 buc.; dispozitiv de împletit funie – 1 buc.; sfoară – 15 okka (1 okka=1282 gr.);  sfoară groasă –10 okka; răşină –1/2 kantar; praf de puşcă neagră – 450 kantar (fabricat în atelierul cetăţii la comanda statului). Se va completa stocul la următoarele materiale: dispozitiv de aprindere  cu – 11.000 buc.; ţesătură din bumbac cu 150 zira (1 zira=cca 70 cm.); răşină cu – 10 okka; aţă de bumbac cu – 3 okka; fir de mătase cu – 3 okka; 100 de garniture pentru pompe din fier; talaş – 5 okka.


Mortier de 30 livre, 1790 (HStAM WHK 43/10a)

Şanţuri de apărare din interiorul cetăţii sunt trei: primul are o lungime de 550 zira, al doilea 100 zira iar al treilea are lăţimea de 20 zira.


Şanţuri de apărare din exteriorul cetăţii (sunt 5): între poarta Cocoşului (Horos kapusu) şi poarta de vest sunt două, lungimea acestiora este de  3125 respectiv 3325 zira, lăţimea lor este de 25 zira. Următoarele doua şanţuri se găsec în partea oraşului, în fata aşa numitului Şanţ Negru (Siiah tabiesi) şi în faţa Porţii de Apă (Su kapusu), lungimea acestora este de 2850 zira.

(Sofia, Biblioteca Naţională, Fond 302 A, a. e. 43, p. 1-3)





duminică, 14 iulie 2013

FAMILIA MOCIONI


Foeni, mausoleul familiei Mocioni

Familia Mocioni
Familia Mocioni (varianta maghiară Mocsonyi) se numără printre familiile de frunte macedoromâne din Ungaria. Membrii acestei familii, alături de mulţi alţi macedoromâni întreprinzători, s-a integrat în viaţa economică a Ungariei şi Austriei. Au creat întreprinderi comerciale prospere, au pătruns, prin căsătorii, în rîndurile nobilimii din cele două ţări.
“Fapt istoric incontestabil, ce rezultă dintr-un arbore genealogic de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, e însă că un “Constantinus Motsonyi”, presbiter greco-neunit a venit, în anul 1747, din Macedonia în Ungaria şi a murit la Pesta în etate de 110 ani.
Preotul Constantin Mocioni a avut – ne informează geneologia – 5 fii, dintre care numai doi sunt amintiţi cu numele: Andrei, înnobilat şi Mihaiu, cari “pe lîngă numele de Motsonyi” îl poartă şi pe cel de “Popovits” , pentru că tatăl lor a fost preot.




Cunoaştem, însă, şi pe al treilea fiu al preotului Constantin Mocioni, cu numele Petru, care nefiind probabil, căsătorit, prin testamentul său din 14 aprilie 1759, l-a instituit drept moştenitor universal al său pe fratele mai mic, Andrei, cu obligaţia să-i dea bătrînului lor tată, cît timp va trăi, “una sută florini anual” şi să împlinească următoarele legate pioase:
Spitalului din Pesta: 100 fl.
Bisericii parohiale din Pesta: 100 fl.
Bisericii Sf.Gheorghe din Pesta: 100 fl.
Bisericii din Ierusalim: 100 fl.
Bisericii Sf.Munte din Turcia: 100 fl.
Bisericii Sf.Atanase din Moscopolea, locul său de naştere: 100 fl.
Şcoalei de acolo: 100 fl.
Testamentul s-a publicat în Senatul din Pesta la 3 nov. 1775, cînd – probabil – a decedat testatorul.”
Fiii preotului Constantin Mocioni au găsit în capitala Ungariei un teren prielnic profesiunii lor de comercianţi. Făcînd negoţ în stil mare, prin iscusinţa şi hărnicia lor au ajuns la o bunăstare materială, numărîndu-se printre fruntaşii breslei neguţătoreşti şi printre membrii de seamă a coloniei macedoromâne din Pesta. Familia Mocioni a avut 17 case în capitala Ungariei. 
Mihai şi Andrei, fiind căsătoriţi, sînt străbunii celor două linii, înnobilate separat, în care se ramifică familia Mocioni, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Familia se scindează în două ramuri, una la Pesta, cealaltă în Ungaria de Nord la Miskolc şi Tokaj.
Creîndu-şi treptat o situaţie, Andrei întemeietorul liniei Mocioni de Foeni , a cerut, în 1780, şi a obţinut de la împăratul Iosif al II-lea moşia Foen din Banat, ca donaţie mixtă adică plătită în parte şi cu bani.
“În 1782, înainte de a primi confirmarea înnobilării sale, Andrei a fost împuşcat de un necunoscut, în timp ce se afla în casa administratorului său. Ca atare diploma de înnobilare, în cadrul căreia se stipulau drepturile de care urmau a se bucura descendenţii lui Andrei , inclusiv acordarea domeniului Foen, a fost emisă pe numele soţiei sale, Ecaterina Mocioni, născută Cojoca (care a trăit pînă în 1824) şi fiilor săi. Eliberată la 28 februarie 1783, diploma a fost înregistrată, conform obiceiului, în 9 august acelaşi an la capitlul din Cenad şi reconfirmată de împăratul Francisc I al Austriei la 10 mai 1805 prin emiterea unei noi diplome. Pentru recunoaşterea publică a drepturilor înserate, această nouă diplomă, a fost publicată la 6 august 1827 în comitatul Torontal şi la 21 aprilie 1828 în comitatul Caraş.”
Membrii celei de-a doua ramuri a familiei, al cărui prim reprezentant a fost Mihai Mocioni, şi-au avut îndeobşte sediul la Tokaj şi au fost înnobilaţi ca armalişti (adică fără donaţiunea unei moşii şi fără predicat) la 1 iunie 1798. Diploma a fost emisă sub semnătura împăratului Francisc I. Mihai Mocioni a posedat o avere considerabilă, situîndu-se printre fruntaşii breslei negustoreşti din colonia macedoromână din Pesta.
“ În anul 1761 se căsătoreşte cu Eva de Kefala, aparţinînd aceluiaşi grup etnic, cu care va avea 16 copii, din care în viaţă vor rămîne 8. Existenţa familiei s-a desfăşurat în limitele tradiţiei la care toţi ţineau foarte mult.
Mihai a cumpără proprietăţi şi case la Tokay, lîngă cele ale socrului său, unde s-a şi mutat, a făcut negustorie, a frecventat societatea aromână (două din fetele sale se mărită, una cu Naum Dera iar a doua cu Pellenga Diamandi). Între ei au vorbit în dialect, însă au cunoscut, cum este şi firesc, limba maghiară.”
Familia Mocioni (însumînd 48 de membri, reprezentînd, în timp, 7 generaţii) a jucat un rol de frunte în viaţa românilor din Ungaria, fiind cunoscută, ca una din cele mai prestigioase familii româneşti din Budapesta. Prin activitatea lor, membrii familiei au intrat în istoria naţional-politică a Banatului. Ei au condus viaţa politică a românilor de aici timp de opt decenii. Mocioniştii au jucat în Banat un rol asemănător cu cel al Goleştilor în Ţara Românească şi al Hurmuzakeştilor în Bucovina.






Dr.Maria Berényi



vineri, 5 iulie 2013

ANGELA BABEŞ CU FAMILIA SA



Vincenţiu Babeş, de origine din Banat, a fost jurist, politician şi jurnalist, fondator al Partidului Naţional Român din Ungaria şi parlamentar în Ungaria timp de treizeci de ani. Vincenţiu Babeş avea legături trainice şi cu cercurile progresiste din România: a fost membru fondator al Academiei Române şi colaborator al mai multor reviste române de prestigiu. A avut o familie mare. Din cei nouă copii ai familiei Babeş, următorii au realizat o carieră ştiinţifică demnă de atenţie: Aurel (1852-1925), Victor (1854-1926), Emil (1858-1917) şi Angela (1856-1930). 

Angela Babeş a terminat farmacologia la Universitatea din Budapesta şi a trăit cu familia la Gödöllő, fiind bună prietenă cu Sissi, Elisabeta, regina Ungariei. Tânăra inteligentă, foarte arătoasă, călăreaţă desăvârşită, era un deosebit partener de conversaţii, avea cunoştinţe solide atât din ştiinţele reale, cât şi din cele umaniste. Angela avea acces la curtea vieneză prin intermediul împărătesei Sissi, însuşi Franz Josif îi acorda adesea atenţie. 



Dr.Maria Berényi

marți, 2 iulie 2013

ISTORIA STRĂZII “ PORUMBELULUI” DIN BUDAPESTA


Grecii şi macedoromânii din Pesta şi-au construit biserica de pe malul Dunării, aceasta devenind una dintre clădirile cele mai renumite din Pesta. Cele o sută şaptezeci şi nouă de familii de greci şi macedoromâni, care au donat bani, la sfârşitul secolului al 18-lea, pentru construirea bisericii, aparţineau păturii celei mai bogate din oraş, făcuseră averi fabuloase din comerţul pe Dunăre. Această ilustră colonie, de altfel, număra mai mult de şase sute de suflete. Aceşti ortodocşi şi-au fondat parohia în 1788, cu numele de Graeco-valachica comunitatis Pestiensis.Locotenenţa şi-a dat acordul pentru construirea bisericii în 1790. Sub conducerea bogatului negustor macedoromân Dumitru Arghir s-a cumpărat terenul de la piarişti, aflat în strada numită pe atunci Kis. Aici se afla, până în 1937, Curtea grecească, centrul grecilor din Pesta. 



Planurile de construcţie ale bisericii au fost întocmite de Jung József. Locotenenţa a interzis construirea unor turnuri prea înalte, de aceea, iniţial, turnurile bisericii se terminau în nişte piramide plate. Piatra de temelie a fost depusă în 1791, dar construcţia nu a durat, aşa cum era prevăzut, numai trei ani, ci, din cauza unor dispute de decont ale comunităţii greceşti, nu a fost finalizată decât după zece ani. Sculpturile în lemn de o rară frumuseţe, ca, de exemplu, iconostasul din altar, au fost executate de Joannovics (după alte surse, Jankovitz) Miklós, unul dintre maeştrii cei mai renumiţi ai sculpturii baroce în lemn. Artistul s-a născut pe insula Naxosz - aşa cum el ne informează prin siglele cu care şi-a semnat opera, dar lucra de o bună vreme în Ungaria, mai întâi în regiunea Szerém, iar apoi la Eger



El a sculptat deasupra porţilor împărăteşti ale iconostasului şi doi porumbei, simbolizând acordul total dintre credincioşii greci şi cei macedoromâni. Ulterior însă, o aprigă ceartă s-a iscat din cauza acestor porumbei şi, în 1806, episcopul din Buda a dat ordin ca porumbeii să fie îndepărtaţi, spunând că nicio sculptură nu îşi are locul într-o biserică ortodoxă. Perechea de porumbei se află astăzi la Miskolc, la muzeul artei bisericeşti ortodoxe. Dar porumbeii au devenit atât de faimoşi, încât un negustor grec care vindea postavuri în strada Kis, unde se afla acea Curte grecească, şi-a ales ca firmă un porumbel şi, nu peste mult timp, chiar şi strada a fost denumită de către locuitorii din Pesta strada Porumbelului (Galamb), cum se numeşte şi acum.

Dr.Maria Berényi



vineri, 28 iunie 2013

TURNEUL LUI FRANZ LISZT ÎN TRANSILVANIA ŞI MOLDOVA (1846-1847)



În cadrul „Zilei sectorului II”, Autoguvernarea de Naţionalitate Română din acest sector al Budapestei, în 15 iunie 2013 a organizat programul cultural intitulat „Relaţii muzicale româno-maghiare”. 

În cadrul acestui program cultural Maria Berényi a enumerat pe scurt o cronologie a relaţiilor muzicale româno-maghiare. Din acestea s-a prezentat cîteva aspecte. Maria Berényi a subliniat că în cadrul acestui program este, credem, prilejul cel mai potrivit pentru a evoca turneul pe tărâmuri româneşti al compozitorului şi pianistului Franz Liszt, desfăşurat în perioada 2 noiembrie 1846-24 ianuarie 1847. Liszt avea, aşadar, 35 de ani şi se afla în plină efervescenţă creatoare atunci când a susţinut nu mai puţin de 19 concerte în săli de festivităţi şi palate din Timişoara, Lugoj, Arad, Sibiu, Cluj, Aiud, Bucureşti şi Iaşi. Publicul l-a aclamat îndelung şi l-a tratat ca pe un rege. 

Cornelia Nemeş a dat citire câtorva fragmente din relatările de presă despre acest turneu al lui Franz Liszt care a început în Banat, primul său concert având loc la data de 2 noiembrie 1846, la Timişoara. În sala festivă a Palatului Municipal, pianistul a interpretat următoarele bucăţi muzicale: Andante din Lucia din Lamermoor (Donizetti-Liszt), Fantezie din opera Norma (Bellini-Liszt), Andante cu variaţiuni deLuwig van Beethoven, Ave Maria şi Regele ielelor de Franz Schubert, Fantezie pe cântece maghiare de Fr. Liszt şi Marşul lui Rákóczy, în prelucrarea sa. A urmat recitalul din 4 noiembrie, ţinut la Teatrul Municipal din Timişoara, cea mai mare sală din oraş, iar repertoriul abordat a cuprins lucrările: Uvertura la opera Wilhelm Tell, de Gioacchino Rossini, Păstrăvul, de Franz Schubert, Hexameron, de Franz Liszt, Variaţii de bravură pe o temă din Puritanii de Vicenzo Bellini, o mazurcă şi o poloneză deFrédéric Chopin, Fantezie pe cântece maghiare de Franz Liszt şi, la final, Marşul lui Rákóczy. Succesul a fost deplin. Liszt a primit nenumărate buchete de flori, o cunună din lauri dar şi poezii tipărite. Au urmat concertele de la Lugoj, din 5 şi 7 noiembrie, unde, iarăşi, triumful a fost total.
Al treilea oraş în care a concertat Franz Liszt a fost Arad, iar drumul de aproximativ 60 de km dintre Lugoj şi Arad, a fost parcurs în trăsură. La marginea oraşului, artistul a fost aşteptat de o mulţime impresionantă, care l-a primit în urale, oferindu-i diploma de onoare a oraşului. În cinstea sa, a fost înălţat un arc de triumf, iar la trecerea trăsurii pe sub el corurile de bărbaţi au cântat imnuri. În Arad, Franz Liszt a concertat de două ori, la 8 şi 10 noiembrie 1846, în sala festivă a hotelului „Crucea Roşie”. La intrarea în clădire, Liszt era aşteptat de o orchestră militară care a interpretat o serenadă, un cor bărbătesc care a cântat imnuri, iar în camera sa de hotel pianistul era aşteptat de o orchestră de muzică populară, care a interpretat melodii tradiţionale din folclorul local. Repertoriul a fost identic celui din Timişoara; la fel şi primirea, şi succesul. Pianul la care a cântat Franz Liszt se află şi la ora actuală în Muzeul Teatrului din Arad.
La 17 noiembrie, talentatul virtuoz a concertat pentru a treia oară la Timişoara, spectacolele sale fiind susţinute în scop caritabil: de pe urma spectacolelor, săracii din oraş au primit 400 de fiorini, „Asociaţia muzicanţilor din Timişoara” – 200 de fiorini, iar 100 de fiorini au fost dedicaţi construirii unei şcoli. Alături de Liszt, a urcat pe scenă şi violonistul timişorean Mihail Jáborsky. Succesul reprezentaţiilor sale în cele trei oraşe a fost atât de mare, încât până şi pianistul a fost profund impresionat, aşa cum o arată el însuşi în scrisoarea adresată lui Anton Augusz: „În călătoria mea prin Banat am fost atât de fantastic sărbătorit cum nu poate visa niciun artist, iar toate s-au desfăşurat astfel că nici în vis nu mă aşteptam la un asemenea succes şi la o asemenea sărbătoare... Mi s-a întâmplat aceasta, întocmai ca şi burghezului gentilom, care făcea proză fără ca habar să fi avut”.
Cea de-a doua etapă a turneului lui Franz Liszt pe meleagurile româneşti, etapa ardeleană, s-a desfăşurat în intervalul 20 noiembrie-8 decembrie 1846 şi a cuprins oraşele Sibiu, Cluj şi Aiud. Şederea la Sibiu i-a oferit lui Liszt răgazul necesar de a se apuca să lucreze la Rapsodia română. Tema horei din compoziţie poartă denumirea de Hermannstaedter, adică, „de la Sibiu”. Bucata muzicală a fost găsită în muzeul de la Weimar, într-o copie întocmită de compozitorul Raffi. Onoarea de a fi descoperit-o – mai întâi copia, apoi şi originalul – la începutul anilor 1930 i-a revenit muzicologului şi diplomatului român Octavian Beu. Acesta a început investigaţia în urma unui îndemn venit din partea compozitorului maghiar Bartók Béla; acesta îl atenţiona pe Octavian Beu într-o scrisoare din 5 noiembrie 1930 asupra prezenţei lucrării într-un volum colectiv, în care se mai aflau încă alte 15 rapsodii, volum aflat la muzeul „Franz Liszt” din Weimar.
La 24 noiembrie, Franz Liszt părăsea Sibiul îndreptându-se spre Cluj. Va concerta în oraşul de pe Someş la 26 şi 29 noiembrie, apoi la 3 şi la 6 decembrie 1846. Presa clujeană a timpului a zugrăvit în paginile ei trăsătura dominantă a acelor zile: entuziasmul debordant pe care i l-au arătat marelui virtuoz locuitorii oraşului. După cel de-al treilea concert, desfăşurat în Teatrul Vechi, în scop de binefacere, muzicianul a fost dus acasă de o mulţime în delir, având torţe aprinse, cântând şi strigând urale. Mulţimii entuziaste i s-a adăugat şi un taraf de lăutari, care a cântat în cinstea pianistului câteva melodii populare. Din banii adunaţi, Franz Liszt a dăruit Conservatorului de Muzică, grădiniţei de copii şi săracilor din Mănăştur câte 200 de florini. Redăm impresiile unui clujean, Pakei Lajos, în urma primei reprezentaţii a marelui pianist, aşa cum figurează ele în scrisoarea din 28 noiembrie 1846: „Am fost alaltăieri... la concertul «Regelui pianului»; nu ştiu ce să scriu despre dânsul, cum să pot exprima acea perfecţiune artistică la care Liszt a înălţat instrumentul... Reduta era ticsită... şi toţi au fost ameţiţi de sunetele fermecate; mie îmi răsună şi acum în urechi şi, dacă aş avea posibilitatea, nici mâine nu aş lipsi şi l-aş asculta de sute de ori, l-aş asculta numai pe dânsul…”
După efervescenţa şi entuziasmul celor patru concerte clujene, etapa ardeleană a turneului românesc al lui Franz Liszt avea să se încheie cu concertul susţinut la Hanul Orăşenesc din Aiud, la 8 decembrie 1846. La fel ca în celelalte oraşe vizitate, trăsura lui Liszt a fost aşteptată la marginea oraşului de o delegaţie impunătoare, alcătuită din notabilităţi şi intelectuali de marcă ai oraşului. Aceasta l-a condus pe pianist, cu alaiul de rigoare, la Hanul Orăşenesc, unde urma să aibă loc concertul. La Prefectura oraşului a fost oferit un banchet în onoarea distinsului oaspete, în timpul căruia tinerii din oraş i-au cântat o serenadă compusă special pentru el. A urmat concertul propriu-zis, susţinut în sala de festivităţi a Hanului Orăşenesc. Au asistat exact 298 de spectatori, încasările fiind de 298 de florini. Dintre aceştia, Liszt a dăruit 100 de florini Şcolii Orăşeneşti, după care, în aclamaţii şi urale, a părăsit şi acest oraş transilvănean şi s-a îndreptat spre cea din urmă etapă a turneului său, meleagurile valahe şi moldave.
De la Aiud, Liszt a plecat, însoţit de doi prieteni, Sándor Teleky şi Bethlen, spre Bucureşti, într-un magnific cortegiu de nu mai puţin de patru trăsuri, trase fiecare de câte opt cai împodobiţi. Voiajul a durat opt zile, vreme în care convoiul a făcut nenumărate opriri şi popasuri, prilejuri cu care muzicianul a ascultat, cu sensibilitate şi receptivitate, tarafuri şi lăutari interpretând cu măiestrie frumoasele melodii populare româneşti. Liszt a notat cu atenţie în carnetul său motive ale muzicii populare româneşti, în care a găsit „o mare vână muzicală” pe care o va exploata şi valorifica în viitoarele sale compoziţii.
Pe durata şederii sale la Bucureşti, Franz Liszt a locuit la palatul prinţului Mihail Ghica, tatăl scriitoarei Dora D’Istria. În acest oraş va susţine pianistul nu mai puţin de trei reprezentaţii, primele două, la 22 şi 30 decembrie, la sala „Momolo”, ultimul concert fiind susţinut, la 1 ianuarie 1847, la invitaţia domnitorului Gheorghe Bibescu, în saloanele palatului domnesc.
Succesul a fost incontestabil. Redăm în acest sens câteva rânduri dintr-un articol al lui Cezar Bolliac, publicat în „Curierul Românesc”, despre primul concert al lui Liszt la Bucureşti: „Trei sute de persoane din societatea înaltă au primit artistul în aplauze şi fizionomia-i inspirată s-a animat în cercul adoratorilor... de la cel dintâi debut – ar fi zis cineva că sufletul cel mare al artistului s-a vărsat în toată sala şi inimile auditorilor au devenit clavirul, în care vibrau, ca prin electrism, sunetele clavirului ce se încorporase cu artistul”. Iar despre ultimul concert, din chiar prima zi a anului, 1 ianuarie 1847, ziarul „Vestitorul românesc” scria că talentatul pianist a improvizat pe tema unor cântece populare româneşti pe care „le-a frământat cu variaţii atât de felurite şi de magice, încât persoanele ce erau de faţă, neştiind cu ce să-şi arate a lor mulţumire, murmurau cu sfială un «Bravo», care se repeta în tot salonul”.
În Bucureşti, Franz Liszt a venit în contact cu reprezentanţii de frunte ai boierimii şi intelectualităţii liberale, revoluţionare, precum C.A. Rosetti, Cezar Bolliac, poetul Catina, pictorul Carol Popp de Szathmary, pe care îl cunoscuse mai demult, în Italia, dar şi Ion Văcărescu, care i-a dedicat nişte versuri impresionante: „Tu cânţi ca libertatea/În inimi împilate,/C’amarul, ca dreptatea/Cânţi, răni sunt vindecate”.
După triumful celor trei concerte bucureştene, la sfârşitul primei decade a lunii ianuarie 1847, însoţit de Guido de Karácsony, Franz Liszt a luat drumul Moldovei şi a Iaşilor. Ajuns acolo, va fi găzduit în casa vistiernicului Alecu Balş, boier cu vederi liberale, loc unde „tinerimea începuse a se aduna în fiecare lună, ca să petreacă seara în convorbiri şi critici literare”. În această casă va avea Liszt ocazia să-i cunoască Gheorghe Asachi şi pe Costache Negri şi tot în acest loc va susţine el primul concert, la 18 ianuarie, celelalte două, din 21 şi 24 ianuarie – dată simbol – fiind susţinte în sala Teatrului Nou.
Comentariile revistei „Albina românească” sunt mai mult decât elogioase, autorul cronicilor muzicale, nimeni altul decât Gheorghe Asachi, prezentându-l pe Liszt drept „un meteor din cele mai briliante ce se înfăţoşează pe orizontul artistic şi ţinteşte în ist moment toată a noastră luare aminte şi admiraţie... Manevrele claviaturii sale sunt non plus ultra al acestui instrument. În salturile sale cele mai sumeţe, în păşirile şi trecerile cele mai grele şi sunetele cele mai delicate, mâna stânga rivalizează cu cea dreaptă, se confundă cu ea şi fără o vederată opinteală aşa-i nasc sunetele care răpesc pe ascultători, spre durere, bucurie şi duioşie, după pornirea sentimentelor acestui mare maestru”.
În casa lui Alecu Balş a avut loc şi celebra întâlnire a pianistului cu Barbu Lăutarul. Acesta din urmă i-a reprodus, la renumita sa lăută, câteva dintre acordurile şi improvizaţiile executate la pian de Franz Liszt, cu o asemenea exactitate şi măiestrie, încât maestrul, plin de uimire, nu a putut face altceva decât să exclame, siderat: „Eşti un adevărat artist…”
Turneul lui Franz Liszt pe meleagurile româneşti de la sfârşitul anului 1846 şi începutul celui următor a cunoscut, aşa cum era de aşteptat, un succes răsunător. Pianistul şi-a încântat spectatorii cu geniul, cu entuziasmul, cu vigoarea şi cu elanul său; şi, mai ales, cu muzica şi cu interpretarea sa. Iar oamenii l-au ascultat, l-au aclamat şi l-au iubit pentru ce a ştiut să le ofere. Strofa finală a poeziei „Liszt” a lui Ion Văcărescu e elocventă pentru redarea acestei stări de spirit: „Tot tonu-ţi din simţire/Românul nu-şi mai scoate:/A ta întipărire/El a uita nu poate. /Adu-ţi şi tu aminte,/Oriunde vei fi ferice,/De-aceste dragi cuvinte/Ce dragoste îţi zice”.


Dr.Maria Berényi


joi, 16 mai 2013

BADEA CÎRŢAN


şi redacţia Foii poporului român din Budapesta


Badea Cîrţan, vestitul cioban călător, cel ce umbla prin lume ca să caute izvoarele fiinţei naţionale, a trecut de foarte multe ori prin Budapesta şi pe la redacţia şi tipografia lui Dimitrie Birăuţiu. Cu un prilej, aflîndu-se acolo şi vazîndu-i adunaţi pe cîţiva dintre militanţii şi liderii români, acesta le trăsneşte una buna: „Iacă şi dumneavoastră aici: Todică, Birăuţiu, Bănuţiu, în loc să fiţi: Todea, Birău, Ban. Tot mici, tot mici, n-avem un om mare, să faca minuni”. Badea Cîrţan avea umor şi era totdeauna bine venit în redacţie. 

Despre acest lucru ne mărturiseşte Sebastian Stanca: „Venea des la Pesta şi totdeauna ne cerceta redacţia. Ne obişnuisem să-l vedem tot la 2-3 luni odată în mijlocul nostru şi dacă întîrzia parcă ne lipsea.

Vorbea cu o predilecţie vădită în pilde. Figurile romane Cesar, Scipio, Traian, August erau pentru badea Cîrţan adevărate ideale. De aceştia se încălzea ochii împăianjeniţi de straşina genelor, lungi şi cenuşii scînteia o lumină mai vie şi obrajii i se rumeniau. Venea în redacţie cu o deosebită sfială. Pentru el redacţia era biserica culturii, de care se cuvine să te apropii cu cel mai devotat simţ şi respect. Cu căciula în mînă, scoasă încă de pe scări, deschidea încet uşa şi se furişa în odae oprindu-se brusc lîngă prag. „Trăiască dl Stanca, trăiască dl Bănuţ, trăiască dl Birăuţiu să se facă birău în ogorul neamului.”
Asta era salutul lui obişnuit. Noi ne ridicam zgomotoşi de la mese şi îl luam între noi îmbulzîndu-l cu fel de fel de întrebări.(…)”

El ducea multe reviste şi cărţi pentru răspîndire primite de la Birăuţiu. Dar şi aducea pentru publicare manuscrie, culegeri de folclor, snoave din cele mai îndepărtate zone.

Badea Cîrţan a ajuns prima dată în capitala Ungariei în timpul procesului memorandiştilor. „În dimineaţa zilei de 6 mai 1894, cu o zi înainte de începerea procesului (memorandiştilor) pornea din Sibiu spre Cluj şi George Cîrţan. Se afla într-un tren înţesat de oameni. printre ei - un grup de memorandişti grupaţi în jurul fruntaşului politic Ion Raţiu. Urale şi marşul “Deşteaptă-te române” se auzeau pe tot traseul”.
“Cînd condamnaţii au ieşit din sală călcînd pe flori, George Cîrţan simţea şi vedea cum aceşti oameni făureau, practic, istoria. El era unul din cei mulţi care ovaţionau, care aruncau cu flori, dar, în acelaşi timp, era unul din cei puţini care ajungeau să stea de vorbă de aproape cu aceşti oameni aleşi. Cei condamnaţi au fost apoi conduşi cu alai la închisorile din Seghedin şi Vaţ. Printre cei care i-a urmat a fost şi Cîrţan”. 

“La Seghedin, lui Cîrţan de abia i se îngădui să-i vadă, pe domnii noştri prin grilajul care împrejmuia închisoarea. Apoi plecă să-i vadă pe cei de la Vaţ”.
Aşa ca, atunci cînd, Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi, el spune:

“Eu, cioban George Cîrţan.
Nici n-oi bea, nici n-oi mînca
Pîn-de Seghedin n-oi da,
De iubiţii osîndiţi
Ce-s în temniţe zvîrliţi.”
Face drumuri la Vaţ unde este închis Ion Slavici şi la Seghedin unde erau închişi cîţiva dintre memorandişti şi se plînge:
“La grădina-n Seghedin
Plîng florile de iasomin
De răsună uliţa
Şi tremură temniţa.
De la Seghedin la Vaţ
Numai drumuri de la fraţi
Numai lacrimi, jale, dor
Pe feţele tuturor”

“Datorită deselor lui apariţii, directorul închisorii din Vaţ, l-a bănuit că ar fi spion; în consecinţă, nu i s-a mai permis accesul în incinta penitenciarului. În această situaţie reacţia lui Cîrţan a fost pe cît de neaşteptată pe atît de impresionantă... Ca să arate totuşi că n-a uitat pe martirii neamului, s-a aşezat liniştit la poarta de intrare şi scoţînd fluierul din şerpar a început să doinească de jale, timp îndelungat, spre surprinderea trecătorilor unguri din afară şi spre mulţumirea celor întemniţaţi, ieşiţi în curte, şi asupra cărora acest semn de viaţă, transmis peste ziduri, produsese o profundă impresie”.

Dr. Maria Berényi



joi, 14 februarie 2013

ÎN ACTE ŞI DOCUMENTE…


Arad. Registrul conscripţiei din 1715.
Locuitorii contribuabili ai oraşului:


Jacobus Fonczelt, magistrat; Balthazar Hekmon, neguţător; Jacobus Kebel; Christophorus Staikele, preparator de cafea; Joannes Binkler; Joannes Nimeth; Casparus Kolb, lăcătuş; Josephus Suzalan, negustor; Martinus Kromer, cizmar; Urbanus Kobl, dulgher; Christianus Torffmayer, brutar; Georgius Boktel, dogar; Simon Sikenhoffer, vizitiu; Georgius Baurik; Thomas Csimermon; Adamus Luger, zidar; Georgius Kurtner, vizitiu,  Thomas Svorcz; Michael Miklich, croitor; Joannes Pruk Miler, morar;


Michael Trikel, morar; Thomas Lonczmon; Joannes Hyeronimus; Nicolaus Martin; Thomas Leffelspergh, dogar; Venceslaus Rikter, făurar; Thomas Klauszner; Balthazar Filkmon; Joannes Vőrős, vizitiu; Joannes Moricz, vizitiu; Franciscus Kos, dulgher; Georgius Makovics, croitor; Gothardus Wais, croitor; Simon Otter; Mathias Fisser; Georgius Jarich, măcelar; Sobina Tentlerin, văduvă de măcelar; Anna Balantin, văduvă de ?; Eva Pokhin, văduvă; Joannes Krausz;




Paulus Raikord; Thomas Salamen; Georgius Sloszer, vizitiu; Joannes Carolus Sloszer; Vitus Pinchan, vizitiu; Joannes Thanpergh, cărămidar; Joannes Heller; Venceslaus Svorcz; Andreas Baiszer; Joannes Martinus Stingl; Georgius Mihaly, negustor; Georgius Koszta, negustor; Marcus Belli, negustor; Michael Krechan, negustor; Joannes Subin, măcelar; Milutin Therzia, tăbăcar; Petrus Vlah, negustor; Radiszav Mercator; văduva Sztipanovics; Georgius Csiszar, săbier;



Antonius Veszelin; Blasius Milner, morar; Jovan Csurcsia, tăbăcar; Marian Quaestor; Martinus Kovacs, croitor; Milos Aradi, negustor; Baiacz Prodan, arendaş; Radak Csurcsia, tăbăcar; Joannes Racz; Nicolaus Racz; Gabriel Racz; Marcule Mercator; Joannes Thodor, pantofar; Mihat Popovics; Georgius Csizmazy, pantofar; Thodor Vlah; Zivan Cserkvenin; Franciscus Mihaly; Budin Rado, ?; Jacob Strangar;


Andreas Lakatos, dulgher; Georgius Szablya, cărămidar; Abraham Mittar, croitor; Kussa Sartor; Janko Thot; Nicola Dugovrath; Georgius Terzia, croitor; Véllya Racz; Jovan Zapangyi, ?; Dragoly; Zivan Loncsar, olar; Radiszav; Racz Mihok; Joannes Marko, negustor; Stephanus Kelemen; Aradi Istok; Mihat Vido; Georgius Szász; Georgius Horvath; Marcus Magyar; Petrus Magyar; Joannes Szalay, morar;


Georgius Csacsék; Bennua Huber, dogar; Joannes Plekinger; Georgius Riffentoller, vizitiu; Henricus Libertus; Georgius Kolosvary; Andreas Szaich, croitor; Josephus Németh; Mittar Racz, ?; Mali Mihath;

Suma sumarum: coloniştii au
-         pământ arabil/ cubilorum (1 cubilorum = 0,28 ha ) 81
-         fâneaţă/falcastrum (1 falcastrum = 1 ha ) 170
……………
Partea  “transfluvium Maros” este sub puterea turcilor…...teritoriul oraşului este folosit nu numai de negustori şi lucrători,  este utilizat şi de soldaţii sârbi…….






luni, 4 februarie 2013

ÎN ACTE ŞI DOCUMENTE…


Cetatea Pomezeu


Conscripţie urbarială pe domeniul Kornis, Pomezeu şi zona Beiuşului, 1704 (MOL, UC 168:40)

Situată în partea central-sud-estică a Bihorului, la limita de est a localităţii cu acelaşi nume, cetatea Pomezeu a fost un „conac” nobiliar (curte) fortificat, fiind socotit, alături de Sâniob şi Piatra Şoimilor/Şinteu,  un fel de cetate secundară ori de sprijin a Oradiei. Cetatea a funcţionat o perioadă foarte scurtă de timp. Nu este menţionată în documente mai vechi de secolul al XVI-lea, şi va înceta să existe odată cu existenţa principatului transilvănean însuşi.


Planul ei, desenat în secolul al XIX-lea de pictorul Francisc Storno, conturează un zid de incintă de forma unui patrulater alungit (47,10 m lungime, 27,80 m lăţime) pe direcţia nord-sud – latura estică prezentând un pronunţat rezalit – , cu bastioane de mici dimensiuni pe colţuri. În 1878, istoricul Rómer Flóris menţionează existenţa unui şanţ cu apă, pentru apărarea ansamblului şi urmele unui turn interior, rotund, în colţul sud-vestic al fortificaţiei.

Zidurile groase de 1,70-1,90 m, au fost făcute din piatră de carieră legată cu mortar cu pietriş, dar în structura lor se pot observa şi cărămizi vechi. Pe faţa lor interioară se văd urme ale fostelor galerii de strajă. Prezenţa ferestrelor de tragere indică de asemenea rolul defensiv pe care l-a avut castelul-cetate de la Pomezeu (1) Urbariul din 1752 consemna prezenţa a două porţi, una orientată către sud (2), şi lucrări de consolidare la o pivniţă boltită, în zona centrală a cetăţii. Conacul propriu-zis, cu etaj, era într-o stare avansată de degradare, fiind practic nefolosibil, cu excepţia unei aripi a clădirii. La cca. 80 de paşi de cetate, în faţa porţii de sud, se afla o capelă în ruină, cu absidă semicirculară pe latura de est, transformată într-o mică berărie (3). Astăzi, din cetate se mai păstrează un singur sector de zid, orientat nord-vest-sud-est, măsurând cca. 25 m lungime, înălţimea conservată oscilează între patru şi cinci m. Urmele şanţului de apărare nu mai sunt vizibile la nivelul solului.



Prima menţiune a unei posibile fortificaţii din jurul conacului ar fi din anul 1558: canonicul de Oradea, Georg Balbochay, s-a întâlnit personal cu Mihai de Tileagd în „cetatea construită din piatră – castrum lapideum de la Pomezeu (4). La 19 septembrie 1595 a fost pomenită deja cu termenul arx – “totalibus et integris arce Pap Mezö vocata” (5). Literatura de specialitate admite că proprietarii domeniului au pornit construirea conacului la începutul secolului al XVI-lea, în timpul refacerii bisericii din Tileagd sau în perioada imediat următoare. Unele fragmente arhitectonice de la fostul conac – ancadramente de uşi – descoperite pe un teren şi la o casă din zonă (6), prezintă analogii apropiate cu cele de la biserica din Tileagd, nefiind exclus ca acelaşi meşter să fi efectuat unele lucrări de pietrărie şi la Pomezeu.


În anul 1508, Ştefan de Tileagd obţine o nova donatio şi asupra Pomezeului.(DL 21841)

Va rămâne în posesia familiei până în anii ’80 ai secolului, când Mihai de Tileagd va fi expropriat de avere, făcându-se vinovat de infidelitate faţă de voievodul Ştefan Báthory. Cetatea ajungea în posesia fiscului, apoi, în anul 1589, intra în proprietatea lui Martin Szabó de Finta (7). La 19 septembrie 1595 Sigismund Báthory a donat cetatea lui Gaşpar Kornis, iar în 1606 Ştefan Bocskai lăsa Pomezeul prin testament nepotului său de frate (8). Dar cetatea va rămâne mai departe în posesia familiei Kornis. La scurt timp după căderea Oradiei, „raialele sale arată supunere” cedând cetatea turcilor (9).


János Bethlen: Rerum Transylvanicarum. Libri quator……, Sibiu, 1663.
(Biblioteca Naţională a României, CR XVII I 13)

“ Castellum Pomezeu; garnizoana (formată din valahi) chemase, de bunăvoie, pe turci în cetate. Cetatea Piatra Şoimului; popa  locului (sau mai bine zis dracul întrupat al locului) i-a primit pe turci. Sâniob; a fost lăsată în grija ţărănimii, aceştia o predaseră.”

În luna noiembrie 1660 în cetatea Pomezeu se găsea o garnizoană otomană de 150 de oameni (10): slujitor în geamii: 3; müstahfiz (pedestraş otoman din garnizoana unei cetăţi): 20, topciu (tunar): 10, faris (călăreţ otoman din garnizoana unei cetăţi): 70, asab: 47





După plecarea turcilor au urmat trupele imperiale; mai apoi evenimente din timpul „rebeliunii Rákócziane”(11).

…………………………………
1A Debreceni Déri Múzeum Évkönyve, 1974, p. 301-302.
2. Bunyitai V., A váradi püspökség története, III. p. 377.
3. MOL, Urbaria et Conscriptiones, UC 190.
4. Bunyitai V., A váradi püspökség története, III, p. 377, nota nr. 3.
5. DL 10008, p. 32/74.
6. Balogh J., Kolozsvári kőfaragó műhelyek, Budapest, 1985 – Pótlások, p. 382.
7Az Erdélyi fejedelmek Királyi Könyvei, I, EME, Kolozsvár, 2005, p. 311.
8. Rumy K., Monumenta Hungarica azaz magyar emlékezetes írások, II, Pest, 1816, p. 315-338.
9. Bethlen J., Rerum Transylvanicarum. Libri quato, Nagyszeben, 1663, p. 222; Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 672.
10Hadtörténeti közlemények, 111. évf. 1998, 2. sz., p. 359.
11. MOL, Urbaria et Conscriptiones, UC 168; UC 80:6/a.




miercuri, 30 ianuarie 2013

OMUL DE AUR


Întemeietorul Casei Sina, cea de-a doua putere financiară la Viena după Banca Rotschild, George II Simon Sina a servit ca model pentru personajul central din romanului “Omul de Aur” al lui Jókai Mór.


Simion Sina (1753-1822) sosise de la Moscopole încă în timpul Mariei Tereza şi a ajuns la Viena, în Imperiul Habsburgic, trecând prin Bosnia. Era negustor în special de bumbac şi tutun turcesc, din care a făcut o avere considerabilă.


Fiul lui, Gheorghe Sina (1783-1856), din averea adunată de tatăl său, a construit o prestigioasă bancă. Şi el era mare negustor, dar în afară de bumbac şi tutun, a ştiut să se folosească şi de oportunităţile oferite de produsele ungureşti. El vindea lâna din Ungaria fabricilor cehe şi morave şi furniza tutun unguresc comercianţilor francezi şi italieni. Înainte de a deveni bancher şi antreprenor, s-a ocupat de construirea căilor ferate. În 1818 primeşte titlul de nobil în Ungaria, din 1832 titlul de baron în Austria.


Numele lui s-a păstrat pentru posteritate şi datorită faptului că a fost cel mai asiduu susţinător al proiectelor contelui Széchenyi. A cumpărat multe moşii în Ungaria, întinderea lor totală făcea concurenţă domeniilor conţilor de Eszterházy. Avea palate în Viena, la Paris şi pe Canale Grande, în Veneţia. Purta de grijă nu numai Academiei din Pesta, dar a construit o academie şi la Atena, pentru greci, cu un milion de forinţi, şi a cheltuit în jur de două sute de mii de forinţi pentru a dota şi a asigura funcţionarea Observatorului astronomic din Atena.


De asemenea, a susţinut material multe evenimente de binefacere şi numeroase iniţiative culturale în Ungaria. Găsim numele lui printre sponsorii Muzeului Naţional, ai Teatrului Naţional, ai Cazinoului Naţional, ai bazilicii Sfântul Ştefan, dar şi printre fondatorii şi sponsorii unor orfelinate, creşe, spitale, bănci, societăţi de asigurări. I s-a decernat titlul de cetăţean de onoare în Buda, Arad şi Seghedin.


Numele său rămâne înscris şi în lumea literară şi ştiinţifică, de exemplu editarea ziarului Budapesti Szemle, redactat de Csengery Antal a pornit cu sprijinul lui. De asemenea, el era mecenatul şi abonatul publicaţiilor româneşti din Pesta şi din Viena. Sponsorii principali ai edificării Catedralei Române Ortodoxe din Arad sunt familia Mocioni şi bancherul de la Viena, Gheorghe Sina. Catedrala a fost proiectată de arhitectul Czigler Antal, din Arad, originar din Giula.


Ideea construirii unui pod care să lege Buda şi Pesta era prezentă sub diferite forme pe agenda Locotenenţei, încă din timpul domniei lui Iosif al II-lea (începând din 1780-1790). Membrii Asociaţiei pentru pod (Budapesti Hídegyesület), constituite în 1832, l-au ascultat adânc impresionaţi pe groful Széchenyi István, care a arătat că podul în construcţie era, pe deoparte, un monument industrial în domeniul transporturilor, iar pe de altă parte, o realizare tehnică deosebit de modernă, deoarece cu zece ani înainte, nimeni nu ar fi putut construi un asemenea pod, nicăieri în lume.


Stema lui Gheorghe Sina pe pilonul Podului cu lanţuri din Budapesta

Studiul pentru proiectul de construcţie s-a întocmit pe baza experienţelor adunate de Széchenyi în Anglia. El l-a elogiat pe bancherul din Viena, Gheorghe Sina, pentru finanţarea construcţiei, tot aşa cum a elogiat personalităţile care au avut un rol primordial în realizarea podului, în persoana a doi englezi cu acelaşi nume: proiectantul William Tierney Clark şi arhitectul Adam Clark, cei care au supravegheat lucrările de construcţie la faţa locului. Dieta a votat începerea lucrărilor de construcţie prin legea numărul XXVI. din 1836, iar acestea au început în 1839, piatra de temelie fiind depusă de către comandantul austriac de oşti din timpul războaielor napoleoniene, arhiducele Carol, pe data de 24 august 1842, în barajul de închidere de pe malul dinspre Pesta. Suspendarea podului cu ajutorul lanţurilor s-a realizat în vara anului 1848. Széchenyi însă nu a mai putut trece peste Podul cu lanţuri finalizat. Destinul necruţător a făcut ca pe data de 20 noiembrie 1849 podul să fie inaugurat şi deschis pentru circulaţie de către generalul Julius Haynau, comandant suprem al împăratului în timpul sângeroaselor acţiuni de răzbunare după lupta pentru independenţă. Cu toate acestea, opera de artă şi-a îndeplinit misiunea istorică, de a uni cele două oraşe surori. Pe pilonul podului s-a încrustat cu litere de aur numele lui Széchenyi – şi, alături, pe merit, şi cel al macedoromânului Gheorghe Sina.


Dr.Mária Berényi

http://www.facebook.com/maria.berenyi.9?fref=ts