BADEA CÎRŢAN

şi redacţia Foii poporului român din Budapesta

Badea Cîrţan, vestitul cioban călător, cel ce umbla prin lume ca să caute izvoarele fiinţei naţionale, a trecut de foarte multe ori prin Budapesta şi pe la redacţia şi tipografia lui Dimitrie Birăuţiu. Cu un prilej, aflîndu-se acolo şi vazîndu-i adunaţi pe cîţiva dintre militanţii şi liderii români, acesta le trăsneşte una buna: „Iacă şi dumneavoastră aici: Todică, Birăuţiu, Bănuţiu, în loc să fiţi: Todea, Birău, Ban. Tot mici, tot mici, n-avem un om mare, să faca minuni”. Badea Cîrţan avea umor şi era totdeauna bine venit în redacţie. 

Despre acest lucru ne mărturiseşte Sebastian Stanca: „Venea des la Pesta şi totdeauna ne cerceta redacţia. Ne obişnuisem să-l vedem tot la 2-3 luni odată în mijlocul nostru şi dacă întîrzia parcă ne lipsea.

Vorbea cu o predilecţie vădită în pilde. Figurile romane Cesar, Scipio, Traian, August erau pentru badea Cîrţan adevărate ideale. De aceştia se încălzea ochii împăianjeniţi de straşina genelor, lungi şi cenuşii scînteia o lumină mai vie şi obrajii i se rumeniau. Venea în redacţie cu o deosebită sfială. Pentru el redacţia era biserica culturii, de care se cuvine să te apropii cu cel mai devotat simţ şi respect. Cu căciula în mînă, scoasă încă de pe scări, deschidea încet uşa şi se furişa în odae oprindu-se brusc lîngă prag. „Trăiască dl Stanca, trăiască dl Bănuţ, trăiască dl Birăuţiu să se facă birău în ogorul neamului.”
Asta era salutul lui obişnuit. Noi ne ridicam zgomotoşi de la mese şi îl luam între noi îmbulzîndu-l cu fel de fel de întrebări.(…)”

El ducea multe reviste şi cărţi pentru răspîndire primite de la Birăuţiu. Dar şi aducea pentru publicare manuscrie, culegeri de folclor, snoave din cele mai îndepărtate zone.

Badea Cîrţan a ajuns prima dată în capitala Ungariei în timpul procesului memorandiştilor. „În dimineaţa zilei de 6 mai 1894, cu o zi înainte de începerea procesului (memorandiştilor) pornea din Sibiu spre Cluj şi George Cîrţan. Se afla într-un tren înţesat de oameni. printre ei - un grup de memorandişti grupaţi în jurul fruntaşului politic Ion Raţiu. Urale şi marşul “Deşteaptă-te române” se auzeau pe tot traseul”.
“Cînd condamnaţii au ieşit din sală călcînd pe flori, George Cîrţan simţea şi vedea cum aceşti oameni făureau, practic, istoria. El era unul din cei mulţi care ovaţionau, care aruncau cu flori, dar, în acelaşi timp, era unul din cei puţini care ajungeau să stea de vorbă de aproape cu aceşti oameni aleşi. Cei condamnaţi au fost apoi conduşi cu alai la închisorile din Seghedin şi Vaţ. Printre cei care i-a urmat a fost şi Cîrţan”. 

“La Seghedin, lui Cîrţan de abia i se îngădui să-i vadă, pe domnii noştri prin grilajul care împrejmuia închisoarea. Apoi plecă să-i vadă pe cei de la Vaţ”.
Aşa ca, atunci cînd, Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi, el spune:

“Eu, cioban George Cîrţan.
Nici n-oi bea, nici n-oi mînca
Pîn-de Seghedin n-oi da,
De iubiţii osîndiţi
Ce-s în temniţe zvîrliţi.”
Face drumuri la Vaţ unde este închis Ion Slavici şi la Seghedin unde erau închişi cîţiva dintre memorandişti şi se plînge:
“La grădina-n Seghedin
Plîng florile de iasomin
De răsună uliţa
Şi tremură temniţa.
De la Seghedin la Vaţ
Numai drumuri de la fraţi
Numai lacrimi, jale, dor
Pe feţele tuturor”

“Datorită deselor lui apariţii, directorul închisorii din Vaţ, l-a bănuit că ar fi spion; în consecinţă, nu i s-a mai permis accesul în incinta penitenciarului. În această situaţie reacţia lui Cîrţan a fost pe cît de neaşteptată pe atît de impresionantă... Ca să arate totuşi că n-a uitat pe martirii neamului, s-a aşezat liniştit la poarta de intrare şi scoţînd fluierul din şerpar a început să doinească de jale, timp îndelungat, spre surprinderea trecătorilor unguri din afară şi spre mulţumirea celor întemniţaţi, ieşiţi în curte, şi asupra cărora acest semn de viaţă, transmis peste ziduri, produsese o profundă impresie”.

Dr. Maria Berényi

https://www.facebook.com/maria.berenyi.9?fref=ts

ÎN ACTE ŞI DOCUMENTE…

Arad. Registrul conscripţiei din 1715.

Locuitorii contribuabili ai oraşului:

Jacobus Fonczelt, magistrat; Balthazar Hekmon, neguţător; Jacobus Kebel; Christophorus Staikele, preparator de cafea; Joannes Binkler; Joannes Nimeth; Casparus Kolb, lăcătuş; Josephus Suzalan, negustor; Martinus Kromer, cizmar; Urbanus Kobl, dulgher; Christianus Torffmayer, brutar; Georgius Boktel, dogar; Simon Sikenhoffer, vizitiu; Georgius Baurik; Thomas Csimermon; Adamus Luger, zidar; Georgius Kurtner, vizitiu,  Thomas Svorcz; Michael Miklich, croitor; Joannes Pruk Miler, morar;

Michael Trikel, morar; Thomas Lonczmon; Joannes Hyeronimus; Nicolaus Martin; Thomas Leffelspergh, dogar; Venceslaus Rikter, făurar; Thomas Klauszner; Balthazar Filkmon; Joannes Vőrős, vizitiu; Joannes Moricz, vizitiu; Franciscus Kos, dulgher; Georgius Makovics, croitor; Gothardus Wais, croitor; Simon Otter; Mathias Fisser; Georgius Jarich, măcelar; Sobina Tentlerin, văduvă de măcelar; Anna Balantin, văduvă de ?; Eva Pokhin, văduvă; Joannes Krausz;

Paulus Raikord; Thomas Salamen; Georgius Sloszer, vizitiu; Joannes Carolus Sloszer; Vitus Pinchan, vizitiu; Joannes Thanpergh, cărămidar; Joannes Heller; Venceslaus Svorcz; Andreas Baiszer; Joannes Martinus Stingl; Georgius Mihaly, negustor; Georgius Koszta, negustor; Marcus Belli, negustor; Michael Krechan, negustor; Joannes Subin, măcelar; Milutin Therzia, tăbăcar; Petrus Vlah, negustor; Radiszav Mercator; văduva Sztipanovics; Georgius Csiszar, săbier;

Antonius Veszelin; Blasius Milner, morar; Jovan Csurcsia, tăbăcar; Marian Quaestor; Martinus Kovacs, croitor; Milos Aradi, negustor; Baiacz Prodan, arendaş; Radak Csurcsia, tăbăcar; Joannes Racz; Nicolaus Racz; Gabriel Racz; Marcule Mercator; Joannes Thodor, pantofar; Mihat Popovics; Georgius Csizmazy, pantofar; Thodor Vlah; Zivan Cserkvenin; Franciscus Mihaly; Budin Rado, ?; Jacob Strangar;

Andreas Lakatos, dulgher; Georgius Szablya, cărămidar; Abraham Mittar, croitor; Kussa Sartor; Janko Thot; Nicola Dugovrath; Georgius Terzia, croitor; Véllya Racz; Jovan Zapangyi, ?; Dragoly; Zivan Loncsar, olar; Radiszav; Racz Mihok; Joannes Marko, negustor; Stephanus Kelemen; Aradi Istok; Mihat Vido; Georgius Szász; Georgius Horvath; Marcus Magyar; Petrus Magyar; Joannes Szalay, morar;

Georgius Csacsék; Bennua Huber, dogar; Joannes Plekinger; Georgius Riffentoller, vizitiu; Henricus Libertus; Georgius Kolosvary; Andreas Szaich, croitor; Josephus Németh; Mittar Racz, ?; Mali Mihath;

Suma sumarum: coloniştii au

-         pământ arabil/ cubilorum (1 cubilorum = 0,28 ha ) 81

-         fâneaţă/falcastrum (1 falcastrum = 1 ha ) 170

……………

Partea  “transfluvium Maros” este sub puterea turcilor…...teritoriul oraşului este folosit nu numai de negustori şi lucrători,  este utilizat şi de soldaţii sârbi…….

ÎN ACTE ŞI DOCUMENTE…

Cetatea Pomezeu

Conscripţie urbarială pe domeniul Kornis, Pomezeu şi zona Beiuşului, 1704 (MOL, UC 168:40)

Situată în partea central-sud-estică a Bihorului, la limita de est a localităţii cu acelaşi nume, cetatea Pomezeu a fost un „conac” nobiliar (curte) fortificat, fiind socotit, alături de Sâniob şi Piatra Şoimilor/Şinteu,  un fel de cetate secundară ori de sprijin a Oradiei. Cetatea a funcţionat o perioadă foarte scurtă de timp. Nu este menţionată în documente mai vechi de secolul al XVI-lea, şi va înceta să existe odată cu existenţa principatului transilvănean însuşi.

Planul ei, desenat în secolul al XIX-lea de pictorul Francisc Storno, conturează un zid de incintă de forma unui patrulater alungit (47,10 m lungime, 27,80 m lăţime) pe direcţia nord-sud – latura estică prezentând un pronunţat rezalit – , cu bastioane de mici dimensiuni pe colţuri. În 1878, istoricul Rómer Flóris menţionează existenţa unui şanţ cu apă, pentru apărarea ansamblului şi urmele unui turn interior, rotund, în colţul sud-vestic al fortificaţiei.

Zidurile groase de 1,70-1,90 m, au fost făcute din piatră de carieră legată cu mortar cu pietriş, dar în structura lor se pot observa şi cărămizi vechi. Pe faţa lor interioară se văd urme ale fostelor galerii de strajă. Prezenţa ferestrelor de tragere indică de asemenea rolul defensiv pe care l-a avut castelul-cetate de la Pomezeu (1) Urbariul din 1752 consemna prezenţa a două porţi, una orientată către sud (2), şi lucrări de consolidare la o pivniţă boltită, în zona centrală a cetăţii. Conacul propriu-zis, cu etaj, era într-o stare avansată de degradare, fiind practic nefolosibil, cu excepţia unei aripi a clădirii. La cca. 80 de paşi de cetate, în faţa porţii de sud, se afla o capelă în ruină, cu absidă semicirculară pe latura de est, transformată într-o mică berărie (3). Astăzi, din cetate se mai păstrează un singur sector de zid, orientat nord-vest-sud-est, măsurând cca. 25 m lungime, înălţimea conservată oscilează între patru şi cinci m. Urmele şanţului de apărare nu mai sunt vizibile la nivelul solului.

Prima menţiune a unei posibile fortificaţii din jurul conacului ar fi din anul 1558: canonicul de Oradea, Georg Balbochay, s-a întâlnit personal cu Mihai de Tileagd în „cetatea construită din piatră – castrum lapideum de la Pomezeu (4). La 19 septembrie 1595 a fost pomenită deja cu termenul arx – “totalibus et integris arce Pap Mezö vocata” (5). Literatura de specialitate admite că proprietarii domeniului au pornit construirea conacului la începutul secolului al XVI-lea, în timpul refacerii bisericii din Tileagd sau în perioada imediat următoare. Unele fragmente arhitectonice de la fostul conac – ancadramente de uşi – descoperite pe un teren şi la o casă din zonă (6), prezintă analogii apropiate cu cele de la biserica din Tileagd, nefiind exclus ca acelaşi meşter să fi efectuat unele lucrări de pietrărie şi la Pomezeu.

În anul 1508, Ştefan de Tileagd obţine o nova donatio şi asupra Pomezeului.(DL 21841)

Va rămâne în posesia familiei până în anii ’80 ai secolului, când Mihai de Tileagd va fi expropriat de avere, făcându-se vinovat de infidelitate faţă de voievodul Ştefan Báthory. Cetatea ajungea în posesia fiscului, apoi, în anul 1589, intra în proprietatea lui Martin Szabó de Finta (7). La 19 septembrie 1595 Sigismund Báthory a donat cetatea lui Gaşpar Kornis, iar în 1606 Ştefan Bocskai lăsa Pomezeul prin testament nepotului său de frate (8). Dar cetatea va rămâne mai departe în posesia familiei Kornis. La scurt timp după căderea Oradiei, „raialele sale arată supunere” cedând cetatea turcilor (9).

János Bethlen: Rerum Transylvanicarum. Libri quator……, Sibiu, 1663.

(Biblioteca Naţională a României, CR XVII I 13)

“ Castellum Pomezeu; garnizoana (formată din valahi) chemase, de bunăvoie, pe turci în cetate. Cetatea Piatra Şoimului; popa  locului (sau mai bine zis dracul întrupat al locului) i-a primit pe turci. Sâniob; a fost lăsată în grija ţărănimii, aceştia o predaseră.”

În luna noiembrie 1660 în cetatea Pomezeu se găsea o garnizoană otomană de 150 de oameni (10): slujitor în geamii: 3; müstahfiz (pedestraş otoman din garnizoana unei cetăţi): 20, topciu (tunar): 10, faris (călăreţ otoman din garnizoana unei cetăţi): 70, asab: 47

După plecarea turcilor au urmat trupele imperiale; mai apoi evenimente din timpul „rebeliunii Rákócziane”(11).

…………………………………

1. A Debreceni Déri Múzeum Évkönyve, 1974, p. 301-302.

2. Bunyitai V., A váradi püspökség története, III. p. 377.

3. MOL, Urbaria et Conscriptiones, UC 190.

4. Bunyitai V., A váradi püspökség története, III, p. 377, nota nr. 3.

5. DL 10008, p. 32/74.

6. Balogh J., Kolozsvári kőfaragó műhelyek, Budapest, 1985 – Pótlások, p. 382.

7. Az Erdélyi fejedelmek Királyi Könyvei, I, EME, Kolozsvár, 2005, p. 311.

8. Rumy K., Monumenta Hungarica azaz magyar emlékezetes írások, II, Pest, 1816, p. 315-338.

9. Bethlen J., Rerum Transylvanicarum. Libri quato, Nagyszeben, 1663, p. 222; Călători străini despre ţările române, VI, Bucureşti, 1976, p. 672.

10. Hadtörténeti közlemények, 111. évf. 1998, 2. sz., p. 359.

11. MOL, Urbaria et Conscriptiones, UC 168; UC 80:6/a.

OMUL DE AUR

Întemeietorul Casei Sina, cea de-a doua putere financiară la Viena după Banca Rotschild, George II Simon Sina a servit ca model pentru personajul central din romanului “Omul de Aur” al lui Jókai Mór.

Simion Sina (1753-1822) sosise de la Moscopole încă în timpul Mariei Tereza şi a ajuns la Viena, în Imperiul Habsburgic, trecând prin Bosnia. Era negustor în special de bumbac şi tutun turcesc, din care a făcut o avere considerabilă.

Fiul lui, Gheorghe Sina (1783-1856), din averea adunată de tatăl său, a construit o prestigioasă bancă. Şi el era mare negustor, dar în afară de bumbac şi tutun, a ştiut să se folosească şi de oportunităţile oferite de produsele ungureşti. El vindea lâna din Ungaria fabricilor cehe şi morave şi furniza tutun unguresc comercianţilor francezi şi italieni. Înainte de a deveni bancher şi antreprenor, s-a ocupat de construirea căilor ferate. În 1818 primeşte titlul de nobil în Ungaria, din 1832 titlul de baron în Austria.

Numele lui s-a păstrat pentru posteritate şi datorită faptului că a fost cel mai asiduu susţinător al proiectelor contelui Széchenyi. A cumpărat multe moşii în Ungaria, întinderea lor totală făcea concurenţă domeniilor conţilor de Eszterházy. Avea palate în Viena, la Paris şi pe Canale Grande, în Veneţia. Purta de grijă nu numai Academiei din Pesta, dar a construit o academie şi la Atena, pentru greci, cu un milion de forinţi, şi a cheltuit în jur de două sute de mii de forinţi pentru a dota şi a asigura funcţionarea Observatorului astronomic din Atena.

De asemenea, a susţinut material multe evenimente de binefacere şi numeroase iniţiative culturale în Ungaria. Găsim numele lui printre sponsorii Muzeului Naţional, ai Teatrului Naţional, ai Cazinoului Naţional, ai bazilicii Sfântul Ştefan, dar şi printre fondatorii şi sponsorii unor orfelinate, creşe, spitale, bănci, societăţi de asigurări. I s-a decernat titlul de cetăţean de onoare în Buda, Arad şi Seghedin.

Numele său rămâne înscris şi în lumea literară şi ştiinţifică, de exemplu editarea ziarului Budapesti Szemle, redactat de Csengery Antal a pornit cu sprijinul lui. De asemenea, el era mecenatul şi abonatul publicaţiilor româneşti din Pesta şi din Viena. Sponsorii principali ai edificării Catedralei Române Ortodoxe din Arad sunt familia Mocioni şi bancherul de la Viena, Gheorghe Sina. Catedrala a fost proiectată de arhitectul Czigler Antal, din Arad, originar din Giula.

Ideea construirii unui pod care să lege Buda şi Pesta era prezentă sub diferite forme pe agenda Locotenenţei, încă din timpul domniei lui Iosif al II-lea (începând din 1780-1790). Membrii Asociaţiei pentru pod (Budapesti Hídegyesület), constituite în 1832, l-au ascultat adânc impresionaţi pe groful Széchenyi István, care a arătat că podul în construcţie era, pe deoparte, un monument industrial în domeniul transporturilor, iar pe de altă parte, o realizare tehnică deosebit de modernă, deoarece cu zece ani înainte, nimeni nu ar fi putut construi un asemenea pod, nicăieri în lume.

Stema lui Gheorghe Sina pe pilonul Podului cu lanţuri din Budapesta

Studiul pentru proiectul de construcţie s-a întocmit pe baza experienţelor adunate de Széchenyi în Anglia. El l-a elogiat pe bancherul din Viena, Gheorghe Sina, pentru finanţarea construcţiei, tot aşa cum a elogiat personalităţile care au avut un rol primordial în realizarea podului, în persoana a doi englezi cu acelaşi nume: proiectantul William Tierney Clark şi arhitectul Adam Clark, cei care au supravegheat lucrările de construcţie la faţa locului. Dieta a votat începerea lucrărilor de construcţie prin legea numărul XXVI. din 1836, iar acestea au început în 1839, piatra de temelie fiind depusă de către comandantul austriac de oşti din timpul războaielor napoleoniene, arhiducele Carol, pe data de 24 august 1842, în barajul de închidere de pe malul dinspre Pesta. Suspendarea podului cu ajutorul lanţurilor s-a realizat în vara anului 1848. Széchenyi însă nu a mai putut trece peste Podul cu lanţuri finalizat. Destinul necruţător a făcut ca pe data de 20 noiembrie 1849 podul să fie inaugurat şi deschis pentru circulaţie de către generalul Julius Haynau, comandant suprem al împăratului în timpul sângeroaselor acţiuni de răzbunare după lupta pentru independenţă. Cu toate acestea, opera de artă şi-a îndeplinit misiunea istorică, de a uni cele două oraşe surori. Pe pilonul podului s-a încrustat cu litere de aur numele lui Széchenyi – şi, alături, pe merit, şi cel al macedoromânului Gheorghe Sina.

Dr.Mária Berényi

http://www.facebook.com/maria.berenyi.9?fref=ts

BLAZONUL,

ca siglă de monetărie sau semn de meşter pe florinii de aur ungureşti

Primele monede de aur ungureşti au fost emise în jurul anului 1325, după modelul florinilor bătuţi în Florenţa, având pe avers un crin stilizat, iar pe revers figura ocrotitorului oraşului-stat italian, Sfântul Ioan Botezătorul (1). În ciuda protestelor împotriva acestui “furt de idee”, venite din partea Florenţei, imaginile aflate pe cele două feţe ale monedei vor suferi schimbări abia la sfârşitul anilor 1350, când în locul crinului apare stema dinastiei ungare a angevinilor,

iar figura lui Ioan Botezătorul este înlocuită cu cea a regelui-cavaler, Sfântul Ladislau.

Aceste schimbări pot fi legate de numele unui italian, magister Jacobus dictus Zerechen (2), comitele camerar şi consilierul economic al regelui Ludovic I.Anjou. Emblema sa, un mic cap de saracen, apare şi pe dinarii emişi de Ludovic. Lipsa siglei de monetărie pare să fie  compensată de rozeta din jurul scutului heraldic, ea diferind de la o monetărie la alta. Folosirea semnelor de monetărie  se generalizează în vremea lui Sigismund de Luxemburg, De obicei litera gravată în partea stângă a reversului reprezenta monetăria, emblema din partea dreaptă era a comitelui camerar. Tot în această perioadă, folosirea blazonului cunoaşte o răspândire mai mare, iar “moda” îşi face simţită prezenţa şi în cazul monedelor. Persoanele responsabile cu baterea lor, preferă ca în locul iniţialei numelor lor, pe “galbeni” să fie gravată blazonul lor familial.

Prima monedă pe care apare blazonul unui comite camerar este florinul emis de Sigismund de Luxemburg în primii cinsprecece ani de domnie (până în 1402 în stema  regelui figurează fascii arpadiene şi acvila brandenburgheză). Sigla monetăriei lipseşte, nu se poate stabili locul unde a fost bătut. Înălţimea blazonului comitelui are 2 mm, gravorul fiind pus în imposibilitate de a reda corect, pe o suprafaţă atât de mică, toate elementele înscrise pe scutul heraldic. Totuşi, V-ul încris în scut ne duce cu gândul la blazonul familiei Jakcs de Kusaly (Coşeiu): o coroană cu frunze stilizate, două fire de trifoi, crescând. George Jakcs a îndeplinit; pentru o lungă perioadă de timp, funcţia de tavernicorum regalium magister (3), în responsabilitatea sa intrând şi administrarea monetăriilor. Prin funcţia sa a făcut parte din înalta aristocraţie a Ungariei (baro-regni), rang semnalat de o mică flamură (bandum) gravată deasupra scutului heraldic.

Blazonul familiei Jakcs de Kusaly (DL 80104)

Stema simplificată a oraşului Sibiu  pe un florin emis de Sigismund după anul 1402 (stema regelui: fascii arpadiene, leul Boemiei),

şi pe florinul din 1522 al regelui Ludovic al II-lea. Corelaţia dintre H(ermannstadt-sigla monetăriei) şi stema oraşului Sibiu (semnul celui responsabil cu administrarea monetăriei) relevă un drept de concesiune colectivă asupra monetăriei.

Ca siglă de monetărie, stema unui oraş apare o singură dată.

Stema Clujului pe moneda regelui Ioan Zápolya.

Florin bătut la Baia Mare (n), blazonul comitelui camerar Ştefan Kovács (potcoavă = simbolul făurarilor)

Monetăria Kremnica, blazonul comitelui camerar Johann Kanstorffer.

Monetăria Baia Mare, blazonul fraţilor Christophorus şi Antonius de Florentia 

Monetăria Baia Mare,

Blazonul lui Orban de Nagylucse (DL 105029)

Monetăria Baia Mare, blazonul voievodului transilvănean  Bartolomeu Drágffy.

Blazonul familiei Drágffy de Béltek (DL 38623, 108128)

Monetăria Sibiu, blazonul lui Georgius Hecht

În continuare vezi:

http://www.sibiul.ro/forum/viewtopic.php?f=2&t=4279&start=0

........................................

1.Emise la Buda, puritatea acestor monede era foarte ridicată (986%o - depăşind 23¾ carate - 3,52 grame aur pur din 3,55 grame greutate).

2.G.Fejér: CD, IX/2, 145 (szerecsen = saracen, maur)

3. Administratorul trezoreriei regale.

LR3

Nobili din Banate, Partium, Maramureş şi de dincolo de Zam

Emeric Bohus şi prin el Iuliana Kelecsényi, soţie şi Ioan, Anton, Iuliana, copii. Acordat nobilitate şi blazon. Viena, 24 noiembrie 1755, Libri regii 43: 649-652, Conceptus Expeditionum, decembrie 1755 no. 32

Familia era originară din comitatul Liptó/Liptov (azi, Slovacia). În 1741 Emeric Bohus de Behárfalva era deja prim procuror al comitatului Arad, şi prin donaţie regală intră şi în posesia comunei Kisölyved/ Malé Ludince, situată în fostul comitat Nitra. În 1750 îl găsim prefect al domeniului de Mutina/di Modena din comitatele Cenad, Arad şi Zărand  (MOL, UC 146 : 75), şi are cea mai mare casă în Arad. Cum Viena plănuia să mute o parte a oraşului la Utviniş, iar reşedinţa comitatului (din cauza prezenţei cetăţii, construcţiile civile au fost drastic limitate) la Şiria, Emeric Bohus, la 23 aprilie 1767, oferă autorităţilor în acest scop pusta sa de la Zimand. Răspus va primi văduva sa, la 18 noiembrie 1778, şi familia, în schimbul pustei, devine proprietar asupra domeniului Şiria (MOL, P szekció/1973).   

Fraţii Bohus. Sigimund, Ladislau şi Ştefan, fii Antoniei Bohus Szögény (cca.1907)

Castelul Bohus (foto:Klösz György, 1890)

Carol Andrényi de Gyorok, comerciant din Arad, şi prin el Terezia Probszt, soţie şi Carol, Bela, Coloman, Ludovic şi Ilka, copii. Acordat nobilitate şi blazon. Viena 11.11.1876. Libri regii 68:202-204

Carol Andrényi a fost membru fondator al lojei masonice ”Fraternitas” din Arad, afiliată Marelui Orient al Ungariei. În actele lojei numele său figurează începând din 1872 până în anul 1877, când din raţiuni economice loja îşi încheie activitatea.

http://www.facebook.com/photo.php?fbid=131509510338561&set=a.103309843158528.5820.100004385374627&type=1&theater

(În anul 1888 a fost constituită o nouă lojă, “Concordia”, care lucra în primele trei grade din ritul ioanit, sub obedienţa Marii Loji Simbolice a Ungariei)

Iuliu Salacz de Endrőd, primarul oraşului Arad, şi prin el Elena Keller, soţie şi Iuliu, Ivan, Bela, Elisabeta şi Elena, copii. Innsbruck, 30.09.1893. Acordat nobilitate şi blazon. Libri regii 70:764-768

 

Iuliu Salacz, primarul Aradului între anii 1875-1901

Vicenţiu Joannovich-Vidak, episcop greco-răsăritean de Timişoara şi Lipova, şi prin el Trifon, frate şi Toma, Eva şi Susana, copiii acestuia. Acordat nobilitate şi blazon. Viena 03.12.1762. Libri regii 46: 253-255, Conceptus Expeditionum 1762, decembrie, no.71

Vicenţiu Joannovich-Vidak

Blazonul familiei Almásy de Zsadány et Törökszentmiklós

În secolul al XVIII-lea, o ramură a familiei obţine proprietăţi în comitatele Arad (Iratoşu, Sânpaul, Miniş, Arad), Békés (Chitighaz) şi Timiş (Secusigiu şi Satu Mare, azi în judeţul Arad), iar în anul 1815 primeşte titlul de conte. Dintre membrii familiei, Ignaţiu, între anii 1812 – 1829  a fost fişpanul (prefectul) Timişoarei

 .

Almásy de Zsadány et Törökszentmiklós (1750 – 1821),  

judecător la tabla regească, guvernator la Fiume (azi, Rijeka), prefect al Aradului. (Muzeul Pomorski, Rijeka)

Şuştra, judetul Timiş, 1819 (MOL, S 12 Div XI No 0023)

Autentificator: Eugen Almásy de Zsadány şi Törökszentmiklós, judex nobilium al comitatului nobiliar Timiş.

Ladislau Almásy (1895-1951), “Pacientul Englez”. 

(Landesmuseum Burgenland:” Auf den Spuren des „Englischen Patienten“/ Pe urmele “Pacientului Englez”, expoziţie dedicată lui Ladislau Almásy, 1 iunie - 4 noiembrie 2012)

Cristopher şi Cyrill Nako de Nagyszentmiklós. 

Acordat nobilitate şi blazon. Viena, 27.02.1784.Libri regii 53:20-25

Proprietăţi: Sânnicolau Mare, Cenad, Marienfeld/Teremia Mare, Albrechtsflur/Teremia Mică, Nakovo (Vojvodina)

 Cyrill Nako de Nagyszentmiklós

Fraţii Cristopher şi Cyrill Nako, macedonieni (1), comercianţi de bumbac,  cumpără comunele Teremia Mare, Sânnicolau Mare (prin licitaţie de la fisc) şi Nakovo, şi se mută din Viena în Banat.

N(?) din familia Secujac, soţia lui Cyrill Nako

Pe domeniul lui Cristopher a fost descoperit “tezaurul de la Sânnicolau Mare”, pe care cei doi fraţi îl oferă împăratului Josif al II-lea (azi în patrimoniul Kunsthistorisches Museum, sub denumirea “Tezaurul bulgăresc de la Sânnicolau Mare”). Recompensa nu întârzie prea mult, şi Alexandru, fiul lui Cristopher primeşte titlu de conte. (Despre viaţa lui Alexandru Nako a scris Jókai Mór romanul care stă la baza libretului operetei Der Zigeunerbaron/Voievodul ţiganilor de Strauss fiul)

Konstanzia Sissányi de Törökbecse/Novi Bečej, soţia lui Josif Nako, fiul lui Cyrill

Fondată de Cristopher Nako în 1799, prin testament (1 clasă/12 băieţi/40 forinţi/bursier), a fost a treia şcoală cu profil agricol din Ungaria istorică (2). (În timpul ocupaţiei otomane, vis-a-vis de clădirea şcolii agricole a funcţionat o şcoală de ieniceri, transformată de austrieci, pentru o scurtă perioadă de timp, în cazarmă.)

Blazonul mortuar al lui Cristofer Nako

Berta Gyertyánffy, soţia lui Coloman Nako (3)

............................

1. Însemnările lui András Komáromy despre situaţia arhivelor comitatului Torontal, 1914-1916.

“Într-un alt dulap, diplome de înnobilare şi privilegii în original, şi alte acte importante. Cele mai interesante sunt diplomele de înnobilare din anul 1784 şi de acordare de rang de conte din anul 1813 ale familiei Nákó, de origine greco-macedoniană, păstrate într-o cutie de catifea cu zar, printre celelalte acte şi o adeverire dată de arhiepiscopul Macarie din Salonic, că neamul Nako-Kipriano, în secolul al XIV-lea, era deja nobil.” (MTT, Kézirattára, Ms.5219/9)

Textul testamentului lui Cristopher Nako. Viena, 24.08.1799, în Libri regii 62: 615-630

2. Benficiarii testamentului său vor asigura o clădire corespunzătoare pentru şcoală şi un teren pentru gopodărie anexă. Elevii vor fi selectaţi din familii de ţărani, iar cei care vor termina cursurile cu rezultatele cele mai bune şi vor fi capabili să înfiinţeze o gospodărie proprie,  să primească căte 100 de forinţi. Cei care vor să înveţe mai departe, să primească, până la vârsta de 24 de ani, un stipendiu anual de 100 de forinţi.

În iulie 1801, consiliul locţiitor regal (consilium regium locumtenentiale Hungaricum) invită moştenitorii să elaboreze, conform testamentului, proiectul de organizare a şcolii. Pentru realizarea acestuia, în luna octombrie, a fost desemnat Samuel Tessedik (prima şcoală agricola din lume a fost înfinţată de el, în 1780 la Szarvas). Proiectul a fost tipărit în acelaşi an (Zeitschrift von und für Ungarn. Zur Beförderung zur Vaterlándischen Geschichte. Erkunde und Literatur, 1802. 252-261).

Şcoala a  fost inaugurată la 25 noiembrie 1803. În primul an şcolar dintre cei 12 bursieri 5 au fost nemţi, 4 sârbi şi 3 români, limba de predare fiind germana şi româna. Dascălul János Incze (un fost elev al lui Tessedik), a fost urmat, din 1805, de Imre Jandák.

3. Familia a stat rar la Sânnicolau Mare, şi Berta a deschis publicului parcul castelui. Întrebată  de publicistul Victor Schreyer dacă nu o deranjează prezenţa “clasei de jos”, răspunsul ei a fost: “Dumneavoastră aţi fost vreodată la Schönbrunn?”

Blazonul familiei Telbisz de  Óbesenyő/Dudeştii Vechi

Dr. Carol Telbisz, primarul Timişoarei,

în noiembrie 1904, participând la adunarea generală a Asociaţiei Naţională a Muzeelor şi Bibliotecilor.

Diploma de onoare primită de Carol Telbisz din partea timişorenilor.