STIBORIUS DE STIBORYCZ

“.....fluvij Wag Dominus “......stăpânul râului Váh

Portalul bisericii din  Nové Mesto nad Váhom (Slovacia)

Rar este pomenit, mult mai rar face obiectul unor studii ale istoricilor din Ungaria un nobil polonez, chiar dacă el a jucat un rol însemnat în istoria societăţii feudale ungare. În lupta inegală pe care a dus-o tânărul Sigismund de Luxemburg pentru stabilizarea puterii regale, şi pe care cu greu a câştigat-o în 1404, reazămul său a fost Ştibor, partizanul şi sfetnicul său statornic şi devotat. Dacă Filippo Scolari căuta conştient să se integreze în aristocraţia ungară,  Ştibor a avut soţie poloneză, s-a înconjurat de oşteni polonezi şi germani din Silezia, din rândurile lor şi-a ales castelanii. Practic, “nu ţinea” unguri în anturajul său.......şi posteritatea cu plăcere l-a uitat.

Pentru a-i face un portret demn de crezare datele sunt insuficiente şi nu depăşesc tipul celor furnizate de un Curriculum Vitae, iar noi chiar şi pe acestea le cunoştem incomplet şi inexact.

Fragment de piatră decorată cu elemente din stema familiei Ştiboricz (1), descoperit în Castrum Buda (MNM, foto: Pál Lővei)

Numele lui Ştibor apare pentru prima dată într-un document din 13 februarie 1362, când el şi doi fraţi ai săi, Nicolae şi Bichno (Andrei) cedeaza lui Moszcicz, tatăl lor vitreg, partea lor moştenită din domeniul Ştiborcze în schimbul aşezării Zlotnik.

“.....strenuus miles dominus Moszcicz Palatinus Cuyaviensis, et sui filiastri sic nominati videlicet Nicolaus, Bichno, Czibor......Nicolaus as annos viginti, Bichno ad decimum octavum, Czibor ad quindecimum annum, hereditatis partem eorum Cziborcze dederunt.... ” - bravul cavaler Moszcicz, palatinul Cuiaviei şi fii săi vitregi....Nicolae în vâstă de douăzeci de ani, Bichno de opsprezece, Czibor de cinsprezece ani, oferă  partea lor moştenită..... (Leon Rzyszczewski: Codex Diplomaticus Poloniae I  p., 217)

Nu cunoaştem numele părinţilor lor. Ian Długosz, cronicarul “oficial” al polonezilor, spune că Ştibor provine din casa Ostoja (“Stiborius de Stiborzicze de domo Ostoj.” - Historia Polonica, X, Leipzig, 1711, p.146), din regiunea Bydgoszcz. Despre prima parte a vieţii sale doar presupuneri putem face, fără nici o dovadă scrisă.

 Simonis Straovolsci: Sarmatiae Bellatores, 1633

 “Ludovico Poloniae et Vngarie Rege bello cum Venetis, atque deinde cum Bulgaris decertante, cum alii plures Sarmatae (aici, polonezi) suo stipendio merebant, tum Sciborius Sciboritius quoque manu et ingenio promptus” – Regele Ludovic al Poloniei şi Ungariei, în războiul cu Veneţia apoi în lupta cu bulgarii, avea mulţi polonezi vrednici de susţinerea sa, atunci s-a evidenţiat şi Sciborius Sciboritius prin acţiune şi inteligenţă. (Simonis Straovolsci: Sarmatiae Bellatores, 1633, p.80) 

Sigiliul lui Sigismund, Markgraf de Brandenburg, 1386 (DL 7219)

Printre acei polonezi au fost, probabil, şi cei doi fraţi ai lui Ştibor. Împreună vor fi şi în viitor, cu arma în mână, alături de Sigismund, de care polonezul şi-a legat soarta când acesta era doar “căpitan suprem al Ungariei”, rămânându-i fidel până la sfârşitul vieţii şi apărându-l în toate împrejurările critice, prin care a trecut.

Valea râului Váh

Ştibor îşi va spori averea funciară prin noi şi noi donaţii regale (Nicolae şi Bichno figurează coproprietari de fiecare dată). În 1397 stăpâneşte deja toată valea râului Váh, circa 3500 de kilometri pătraţi. Cu trecerea timpului a devenit indispensabil pentru rege (2), încât în 1397, când Dieta de la Timişoara a adoptat o hotărâre care interzicea străinilor să  deţină demnităţi în stat, Ştibor a fost  primul scos de sub incidenţa deciziei (3) – “emittimus et emitti faciemus......Magnificum virum dominum Stiborium wayuodam.....excipiemus...” (MTT, III, 226 - 227.l)  La presiunea nobilimii răsculate, la începutul anului 1402 Sigismund îl eliberează din funcţia de voievod şi îl trimite în Polonia. I se ia şi titlul de comite de Poson, dar Ştibor, fără titluri şi demnităţi, sprijinindu-se pe propria avere, continuă să apere puterea lui Sigismund. Drept răsplată pentru devotamentul său poate fi interpretată titulatura primită în 1404: ”Comes ac totius fluvij Wag dominus” (a fost inventată de Sigismund, special pentru Ştibor).

“Nos Stiborius Comes ac totius fluvij Wag Dominus” (Dl 43062)

Era pe moarte când, la 16 ianuarie 1414, la Buda (4), a fondat mănăstirea şi prepozitura din Vágújhely/Nové Mesto nad Váhom, şi la 25 februarie, la Piacenza, Sigismund ştia deja că voievodul Ştibor nu mai este în viaţă.(ZSO IV, nr.662; DL 10179)

Actul de fondare a prepoziturii din Nové Mesto nad Váhom (Farsky Úrad Nové Mesto nad Váhom U 1042 / 4)

Documentele scrise vorbesc despre cinci personalităţi din rândul aristocraţiei laice care, ca o recunoaştere a meritelor lor, au fost înmormântaţi în bazilica regală de la Székesfehérvár (Alba Regia): Filippo Scolari (DL 87996), Ştefan Rozgonyi, comite de Timiş şi soţia sa Cecilia (DL 11889), Ladislau Buzlai, magister agasonum (Teleki XII, 192. l), şi Francisc Hag, condotierul ceh al regelui Matias, căzut la Šabač (Cureus: Gentis Silesiae… p.195). Azi ştim că tot aici au fost îngropaţi palatinul Filip Drugeth, voievodul Nicolae Marczali şi Ştibor. 

Fragmentul unui colţ din lespedea funerară, din marmură roşie, a voievodului Ştibor (5)

 deus miseratur. a[n]ime  h.../....; et. olym. u[ay]uod]e .../..../....decime. anno

.........................................

1. Stema familiei Ştiboricz: scut cu însemnele neamului Ostoja, cimier: cap de dragon scuipând foc.

STIBO ---DE  STIBORIC  (Stibor comite de Poson, 15 ianuarie 1389 - DL 7470)

2. Paulus de Armaninis, solul principelului de Mantua, trimis în toamna anului 1395 la curtea lui Sigismund, raportează despre vizita sa făcută voievodului. Regretă faptul că stăpânul sau nu a trimis o scrisoare şi lui Ştibor, baronul iubit al regelui. (“Magnifico et potenti domino domino Stiborio fratri et amico carissimo”) Din raport reiese că regele este ţinut în frâu de baroni, nu este stăpân al situaţiei, şi Ştibor e un fel de faiseur al tuturor problemelor politice şi financiare ale regelui. (ÉTT, XX, 43-44.l.)

3. În urma înfrângerii de la Nicopole, în cercurile conducătoare ale Ungariei a pornit din nou un curent ostil lui Sigismund şi străinilor aduşi de rege în ţară şi ridicaţi la demnităţi înalte. Sigismund a făcut excepţie cu trei persoane: cu voievodul Ştibor, cu episcopul de Zagreb şi cu Maternus, episcopul de Transilvania. Exceptarea lor ar fi durat până la 1 ianuarie 1398 (vsque octavas festi Natiuitatis), dar această hotărâre nu a fost dusă la îndeplinire, şi la 28 iunie 1401 Bubek Detre şi câţiva baroni, la îndemnul arhiepiscopului de Strigoniu, l-au pus sub pază pe Sigismund (“porcul de ceh”) cerându-i să renunţe la străini, în primul rând la Ştibor.

Blazonul episcopului Eberhard Albeni, Zagreb

“Dum numerabatur annus …tunc Hungariae proceres ceperunt legitimum suum regem Sigismundum: famulos eius spoliaverunt: advenas vero Polonos, Bohemos, Teutones, Suevos, Francones et Rhenanos e suis terris, velut pecora, domino destituta, exegerunt - Numărând anul….atunci persoane distinse ale Ungariei l-au prins pe Sigismund, regele lor legitim: pe slujitorii lui străini polonezi, cehi, germani, şvabi, francezi şi renanieni, destituindu-i din demnităţi, ca pe nişte dobitoci, pe pămâturile lor i-au izgonit” – relatează cronicarul Eberhard Windecke. (MTT, III., 227. l)

Spre marea lor mirare Sigismund, în cazul voievodului, nu a cedat, şi a preferat să stea captiv la Visegrád, apoi în cetatea fraţilor Garai, la Siklós...şi Ştibor i-a asigurat din nou victoria împotriva răzvrătiţilor.

“Heu dolor! Serenissimus dominus noster, gratiosissimus rex Ungariae, a perfidies Ungaris ex eo quod hospites et alienigenas in regno servavit, est detentus, sed custodiente altissimo in nulla parte corporis sui offenses, in castro V. detinetur:…- Ce durere ! ……domnul nostru……regele Ungariei, pentru că oaspeţi şi străini servesc în regat, de unguri perfizi este reţinut în cetatea V. (Visegrád), dar cei care îl reţin nu l-au ofensat fizic…” – scrie Ştibor regelui ceh, Wentzel de Luxemburg. (František Palacký: Geschichte von Böhmen, III, S.133) 

 Castrum Buda (după Joseph de Haüy, 1687)

4. Una din casele lui Ştibor era situată în vecinătatea casei plebanului bisericii Beate Virginis (DL 10063), pe latura sudică a străzii Lată, în faţa capelei Sfântul Gheorghe (DL 88130).

…in domo nostra Bude in vicinitate domus plebani beate virginis ecclesie parochialis situate - …în casa noastră din Buda, situată în vecinătatea casei plebanului bisericii parohiale Beate Virginis…. (DL 10063)

5. La sfârsitul secolului al XVIII-lea, câteva fragmente din lespedea de pe mormântul lui Ştibor erau încastrate în zidul oraşului

Desenul lui Ioannes Papai, sfârşitul secolului al XVIII. (Magyar Ferences Leveltár, Manuscriptum patris Josephi Jakosich a Buda, publicat: Pál Lővei în Budapest régiségei XXXIII, p. 109)

Fragmentul reprezentând trunchiul îmbrăcat în armură a fost recuperat în timpul unor săpături de salvare în 1923, iar colţul lespezii, stema şi capul (din şapte fragmente) au apărut la începutul anilor ‘70, cu ocazia unor lucrări de canalizare.

 

(SzIKM, nr.inv 5863)